d bE toamnă târziu ! Ziua din ce în ce mai scurtă a ajuns la final. Soarele a apus supărat, alungat de nori groși, aproape negri. Seara se așează leneșă peste pădurea amorțită limitată la sud de Valea Sadului și la nord de Valea răului Săliște. Luna un contur palid gălbui, se mulțumește să lumineze că o lampă de veghe întunericul dens. Frigul împresoară copacii și-i strânge cu putere ca-n niște chingi. Trunchiurile aproape înghețate, se resimt și scrâșnesc de parcă ar fi niște fălci încleștate. Un vâjâit prelung bântuie precum o fantomă, urmat de un vânt rece de toamnă târzie. Copacii bătrâni, unii seculari, erau obișnuiti cu o astfel de vreme. Cei mai tineri însă erau impresionați de vuietul ce părea că nu se mai oprește. Se îndoaiau în stânga și-n dreapta iar în mișcare scoteau zgomote asemănătoare unor gemete. Natura generoasă a oferit un scurt moment de acalmie. Vântul s-a retras în cotloane știute doar de el iar răceala pătrunzătoare care îl însoțea că o amanta din umbră, s-a domolit. Obosit, codrul se odihnea. Nu pentru mult timp. Suflul năpraznic a reapărut mai nervos decât înainte și sufla supărat răceală peste tot ce întâlnea în cale pregătind intrarea triumfală a iernii ce stătea la panda. Sleiti de putere pomii se indoiau și își plecau cu umilință capul.

Zorii și-au făcut apariția că o binecuvântare iar razele de soare mangaiu cu blândețe pământul. Viforosul și-a perdut tăria și adia alene printre frunzele ce își pierduseră nuanța de verde și foșneau recunoscătoare murmurând pământului: așteaptă-mă! așteaptă-mă!
La poalele codrilor, satul Jina din Mărginimea Sibiului începea, să prindă viață. Acolo, s-a născut Radu la 1875, unde se retrasesera strămoșii lui din calea jefuitorilor de toate neamurile ce cotropeau Țara Românească. Înaintașîi lui fuseseră ciobani iar el continua tradiția.
Nastasia, soția lui rămăsese acasă cu fetița lui Daria, unde se ocupa cu muncile câmpului și treburile gospodăriei iar el cu încă șapte ciobani și vreo mie de oi era sus la munte... la stână.
Întemeiau stâna de Sf. Gheorghe primăvara și o desfiintau, toamna târziu de Sf. Dumitru. Nu era treabă ușoară viața la stână și nici nu era ușor să ai grijă de oi. Trebuia, să cunoști viața oilor, să cunoști natura și mai ales să știi munțîi. Și nu numai un cunoscător ci un iubitor al vieții în natură împreună cu animalele.
Stâna era așezată lângă un rău vijelios și cristalin cu apă rece ca gheața unde păstrăvii își aveau culcuș și își croise drum cu hotărâre printre munți. Avea vedere largă spre pășune iar spatele îl așezaseră cu pricepere către vântul dominant. De jur împrejur avea gard de lemn, făcut de mâna lor din trunchiuri doborâte de furtună, cu o portiță de intrare în partea din față unde nu aveau acces oile și câinii. Deși avea doar o cameră de locuit, o magazie, o încăpere de foc și cășăria, nu le trebuia mai mult. Pe toată lungimea fațadei trona falnic un cerdac unde se așezau seara după ce terminau treburile la un pahar de pălincă după o zi lungă și obositoare.
Mulsul se făcea la strungă, un loc îngust prin care treceau oile una câte una spre a fi mulse, odată dimineață și odată seară. Mulgeau o mie de oi doar opt oameni. Dimineața pe la patru, se trezeau pentru a colecta laptele alb ca zăpada din care faceau brânză iar La jumatea lui șapte erau gata. Unul dintre ei se ocupa de masă de dimineață. Făcea mămăliga și frământa brânză de burduf într-un lighean. Fiecare își făcea bulzul și asta mâncau de dimineață. În unele zile puneau straturi de mămăligă, unt, carnati si brânză de oaie veche intr-o oală de pământ pe care o așezau deaupra spuzeii de jar. Nu exista mâncare mai bună . Plecau apoi cu oile. Doi dintre ei rămâneau și făceau brânza, ori fierbeau zerul și cărău apă. Ceilalți reveneau pe la doisprezece când foamea le dădea iar ghiont, făceau focul, învârteau iar o mămăligă rotofeie și aurie iar mâncarea de prânz era urdă cu apetic – ceapă cu apă și oțet . Mămăliga era prezentă la fiecare masă. . Pâine mâncau când și când, dacă le era foame la amiază, o felie de pită cu slănină si ceapă roșie. Plecau iar cu oile, la jumatea lui 6 se întorceau și iar le mulgeau. Seara se fierbea lapte. Și mai mâncau jânchița, urdă cu zer cu tot, pe care o luau cu cană fără să strecoare. Sau mai făceau zeamă de fasole la ceaun cu zer. Se gospodăreau bine, iar Radu ce mâncare și tocană de miel făcea! Te lingeai pe degete. Punea un ceaun mare afară, pe pirostrii la foc domol timp de vreo trei ore. Ceapă și roșiile se contopeau, carnea se fragezea și topea în gură. Cimbrul dădea o aromă subtilă pe care nu o puteai identifica și îți venea, să arunci cu clopu-n câini de bună ce era. Când ajungea acasă toamna târziu, fata lui îl punea să taie un berbecuț și să facă o tocană bună și zdravănă, așa cun numai el știa,.
În fiecare zi, călăuzeau alene peste munți turma de oi care păștea pașnic tot ce întâlnea în cale. Nu era un simplu drum ci o călătorie în căutarea hranei celei mai bune, hrana sufletului: bucurie, blândețe, răbdare, pacea inimii, înțelepciune, vorba bună, credința, iubirea, rugăciunea.
Dormea sub cerul liber admirând stelele. Câteodată întindea mâna, strângea pumnul și strigă cât îl țineau plămânii: '"ești a mea, ești a mea!'" Ecoul parcă îi răspundea: '"sunt a ta, sunt a ta!'" Îndura gerul și arșița, străbatea drumurile prăfuite cârmuind oile, le păzea de fiarele sălbatice dormind iepurește dar iubea viața asta din tot sufletul. Dacă ar fi trăit o sută de vieți în toate ar fi vrut, să fie la fel. Era ceva în sângele lui legat de ciobănie, un microb care se transmitea în familie, din generație în generație și care apărea și se învața încă de copil. Daria vroia, să se facă baciță. Când oile ieșeau din saivan, nu se lasă dusă în casă. Doarmea afară lângă ele că tatăl ei. “asta-i Negruța, asta-i Prințesa Curcubeului...” și fetița delicată, cu ochi migdalați, le spunea pe nume. Cum o vedeau, o înconjoarau, iar mieii se jucau, săreau și dădeau din picioare.
Radu nu se speria prea ușor de nimic. Mai degrabă îi plăceau pericolele. Nu era obișnuit să stea prea mult timp într-un singur lor, dar revenea an de an în aceleași locuri.Trecuseră deja șase luni de când plecase de acasă. În afară de ceilalți ciobani, dacă a mai întâlnit pe cale vreo trei...poate patru oameni. Câteva vorbe a rostit, multe gânduri i-au trecut prin cap. Aici în creierii munților aburii zăpăcelii, ai harababurii din vale, nu se ridicau. Niciodată nu se grăbea. Doar atunci când atacau fiarele, fiindcă atunci totul se schimba într-o clipită, liniștea se tulbura și trebuia să sară la luptă, împreună cu câinii, să alunge lupii sau ursul. Atunci pacea se transforma în război. Apoi iarăși pace. Așa era viața. O vreme pentru pace și o vreme pentru luptă.
Venise Sf. Dumitru și era timpul să coboare la vale unde cei dragi îi așteptau.
S-au trezit la crăpătul zorilor și s-au îmbăiat în apă rece a izvorului deși era sfârșitul lui octombrie. S-au ferchezuit și s-au îmbrăcat frumos cu cămașă albă și pantaloni negri de stofă țesută de Nastasia, cambrati pe picior, susținuți de o curea lată de piele maronie și îndesați în cizme lungi din piele. Au aruncat sarica pe umeri, clopu' în cap și şuieratoarea la cingătoare. Erau o mândrețe de bărbați, toți înalți și falnici că brazii. Vremea începuse, să se strice și nu vroiau, să îi prindă zăpadă. Au încărcat caii și înainte să pornească la drum, păstorii au mai îmbrățișat cu o ultima privire munțîi îmbrăcați în nuanțe ruginii, tomnatice. Mângâiau fiecare stanca, fiecare copac și fiecare frunză. Cu părere de rău, au luat-o din loc cu toiagul în mâna și cele o mie de oi printre care se amestecaseră și câinii. Ploua încet, domol. Nu se auzea decât sunetul ritmic al apei ce se revărsa din ceruri. Mioarele ascultau de păcurari iar ei ascultau vântul, susurul, căderea picăturilor de ploaie. Radu a scos fluierul de la brâu și prin munți vântul a purtat pe aripile sale până jos în vale, o doina de recunoștință pentru natura pe care o adora. Era casa lui. Era tot ce avea! Prin colțuri de veac încă se mai aude cântul unui fluier fermecat ce preamărește natura!