bilt2Universul  de rune

Runele s-au instalat în lumea noastră.
Le-au crescut etaje, scări și au păsări în colivii.
Locuim între rune ca într-o fereastră.
Ce înseamnă ele pentru noi, tu nu știi.
    
Gândim la unison, dar vorbim enigmatic.
Uneori, ar părea că ne mințim.
Ne-ascundem sub semne și trăim fantomatic.
Dormim printre rune și visăm că trăim



iubirile nebune ce  nu le-ntâlnim.
Și-așteptăm dezlegarea din ritmul de  inimi
Cu tăcerile noastre ne târguim.
 Iubim printre rune un clocot de patimi.
                   

În vis te mai văd uneori

Nu mai deschizi ușa casei întristate.
Fără tine e grotă pustie,
amorțită în tăceri disperate,
cu geamuri în umbră fumurie.

Te văd uneori în vise, când tânjesc,
scufundată în grea letargie,
ca sub o umbrelă să mă protejezi
în spiritul tău cu dragostea vie.

Dar o luaseși înainte, peste prag.
Ai uitat că exist și-ai plecat în avans.
M-ai exclus de la drumul în doi,
ca un partener ce se desprinde din dans.

Înaintea mea erai cu un pas.
Nicio șoaptă nu mai avea ecou.
Inima sub sufletul tău adăposteam,
energiile noastre imergeau în hallou.

În cerurile searbede te-ai urcat.
Mirată și tristă te strigam.
În mirul norilor te-ai îmbăiat
și-n tăcerile eterne te încuiam.


Pastel sentimental

Se-mbracă cerul în dantele
și ia un evantai zefir.
Abia s-a dezbrăcat de stele
și-ar vrea să strălucească plin
de măreția zilei care
te-aduce iar în gândul meu.
Te-aduce să-mi pictezi cu soare
tot ce știi tu că însemn eu.
Te-aduce-n gând, dar n-ai plecat
din el, nici măcar o secundă.
De-atâta timp te-am confiscat
în mintea mea confuză și plăpândă.
Se-mbracă cerul în mătase,
abia dantela și-a schimbat.
Vrea să te prindă în cuirase
în care singur te-ai legat,
când ai trimis sărut în zâmbet
și poezie-n vers cântat.


Baletul tăcerii


În vârfuri de balerină se furișează tăcerea,
cu glezne subțiri se strecoară-ntre noi.
Aduce cu ea străluciri din privirea
încărcată de farmecul zilelor moi
pe care-am șezut alungiți și pierduți
în grozava-mpăcare de suflete calde.
Ne-mplineam bucuria în ofuri fierbinți
și ceream să zburăm spre un cer de cascade
din care să curgă șuvoi fericirea
de toți căutată, pierdută constant.
Strălucirea iubirii din noi, nemurirea
îmbrățișa răsuflarea noastră, flagrant.
Tăcerea dansa pe vârfuri de deget.
Flutura câte-un braț ca aripă fină.
Din priviri arunca sclipiri fără preget,
avertisment pentru depărtarea cu vină.
Tăcerea-ncetează dansul suav,
se risipește-n ecoul mocnit.
Tiptil se strecoară în auzul bolnav
unde se sparge ca lung țiuit.



SONET I

Total, definitiv și iremediabil
s-a încuibat în fibrele ființei,
cu forța unei fiare din jurasic,
devoratoarea secretelor dorințe.

Tu  ai adus-o, pe când o gândeai
într-o  cruzime tandră sfârtecată.
Mi-ai insinuat-o în neuroni și-n grai,
până ai dărâmat ultima baricadă.

Că te-ai născut din nou în trupul meu
e doar un semn de binecuvântare,
nu-i vina mea și nu-i păcatul tău.

De nu veneai, muream fără să știu
că între a iubi și-a fi iubit nu poate exista
 nici punct, nici semn de întrebare!


SONET II

Stelele tale scânteiau peste mine.
Se strânseseră toate-n aglomerări lucitoare.
Și vărsau visătoare un spot de lumine
Prevestind în poveste doar binecuvântare.

Stelele tale tremurau în scântei
Slobozind adiere din vântul schimbării.
Filtrau peste tine fiori dumnezei
Răsăriți din cotloanele descătușării.

Când stelele vin să se-alinte pe cer,
Luminându-ne nouă întâlnirea bogată,
E semn că tocmai s-a aprins un mister.

De n-ai să-nțelegi nicicum, niciodată
ce-i cu iubirea aceasta din noi,
stelele tale muri-vor deodată…


SONET III

O altă zi, o nouă așteptare,
Aceeași viață din același timp,
În veșnicia ei neschimbătoare
Se-adună-n ani și nu se dă la schimb.

Aceeași așteptare-n altă zi
Se-mbracă-n lungi tristeți de dimineață,
Iar pe-nserat, când doar s-aștepți mai știi,
De tine zbor de vis și dor se-agață.

Ce-i ziua asta care vine azi
s-aducă așteptări fără răspuns,
ce-n vanitatea unui singur ceas

Se risipesc cu totul în apus?
Iar mâine vine să se facă azi
Fără s-aducă așteptărilor răspuns.



CRAI NOU

Crai Nou se-nvestmântă agale,
Încinge cămașa lucioasă de zale,
Atârnă șaua pe murgu-i vrăjit,
În goană aleargă din nadir la zenit!

Ajunge-ntr-o clipă la margini de vers,
Prăpastia saltă-n fervoarea-i cea mare.
Pășește  cu tropot într-un un nou univers
Ce-aștepta un cutreier în zori, de caldă umoare.

Crai Nou, prinț sălbatic și mândru titan,
Cu clipele frate, al zilelor mir,
Adună în tolbă ani mulți, fără șir,
Risipindu-i în hohot de râs fermecat.

Crai Nou, cucerește și lasă osteniți
Bieți muritorii, de viață ursiți
Să-și dorească mereu ani mulți de trăit,
Să le-ngăduie soarta mai mult de iubit.


Inimă exfoliată

În foi de lumină te desfaci, inimă.
File roșii răsfoiesc bătăi ticăite alene.
Clepsidre de sânge măsoară în tihnă
Restul vieții picurate în vreme.

Raze de lună în lavă se scurg.
Magmatice, roșii, aprinse scântei
Clocotesc în dogoarea de sânge și plîng
Tremurare de suflet în fracția ei.

Un văl al Mayei îmbraci, inimă
Și-ți ascunzi slăbiciunea sub apele lui.
Iluzia-nvăluie-n perfidă lumină-
Translucida magie a aparentului.

Iluzii clocotesc în dogoarea de sânge.
Se-nchid în tic-tac poemele ei.
Inima, cu suspin, filele rupte își plânge.
Foile arse din scrum fac scântei