Vali Nitu Secunda(Vali Niţu – „Secunda eului ales călător”, Ed. Bibliotheca, 2020)

             Îndelungi şi insistente priviri, aceleaşi neostenite dorinţe, în multiple ipostaze ale timpului, însă de astă dată dintr-un punct de observare dedicat, „Secunda eului ales călător”, prilej de concentrare a simţurilor împuternicite cu descifrarea sensurilor principale pe care circulă esenţele în largul cuprins al vieţii.
             La Vali Niţu, poezia e cu iubire şi despre iubire, acel angrenaj care te cotropeşte, te confiscă şi apoi te poate pierde, devenind de negăsit chiar şi pentru tine, care te-ai exilat identitar în memorii alternative. Poetul se manifestă laborios, în construcţii vaste, elaborând geometrii sofisticate, variabile.
             Aprige nostalgii şi binevenite recuperări, într-un registru colocvial cu viaţa trăită minuţios, punctual, chiar dacă uneori neconclusiv, în momentele de referinţă sărind să se  interpună praguri şi piedici, dar întotdeauna se găsesc străluciri de rezervă...

  „Trăirile din vreme au nevoie de zbor/ să urce spre fluturii albi,/ spre a întinde ața de pe mosorul unui ceas,/ ce m-aș face fără voi, zori de ziuă?/ cuvinte ale poemelor albastre,/ de aici, de acolo, de departe, de joi?//
Între necuvinte, cu intrare separată/ o rugă, poetul la loja oficială,/ la nunta miresei de altădată,/ amintiri cu har, pe inelul încrustat cu sete,/ imagini cu arcade sfinte de dor,/ la limita dintre rost și spațiu, eu, cel ales călător.// În frumusețea trăirii mi-am oprit pasul,/ în punctul de fugă al vieții/ popasul,/ pe verticala timpului meu am văzut orizontul,/ complet altul, supremă dorință,/ superb peisaj tactil, dragostea în credință.// Undeva-n univers mă regăsesc în dialogul formelor,/ în rațiunea unor imperiale rugi,/ în regatul dintre lumină și cunoaștere,/ dintre întinderea apei și lacrima memoriei,/ întâlniri dorite cu șirul de culori,/ declinări de verbe ale marilor împliniri, arareori.// Rescriu o poveste de veghe-n târziu, o scrisoare/ pentru sufletul cu ochii plânși,/ din cercul fecund al vieții, fredonând/ refrenul unui timp,/ probabil vrerea, de a merge din nou acolo,/ la Mormântul Sfânt.” (Mosorul unui ceas).
               Nuanţele se păstrează vii, se remodelează pentru a se reînnoi la fiece bătaie a aceleiaşi secunde translucide şi permanente care însoţeşte efortul fiinţei în întreg acest parcurs extatic... „În repausul depărtărilor rămâne umbletul clipei,/ iubirea ce ne cheamă la altar,/ fugim într-o picătură de rouă și culoare,/ într-o fotografie sepia,/ cu visul unui inel din carul alb, cu roți celeste,/ cu dorințe din timp, scrise-n sonete.// Cu setea buzelor se-nchid nopțile târzii,/ ca-ntr-o reverență pentru femeia eternă,/ într-un colț din univers/ iubiri timpurii, spre timpuri/ respiră silabele din coapsa dimineții,/ dragostea strigă prezent, vieții.// Pe strada scorpionului, singurul destinatar/ iubirea,/ prin al timpului pas, vremuri și cerneală,/ scriu clipelor ce au rămas,/ ruga la lumina lumii din secundele celeste,/ dintr-o oră de meditație, minutul rămas.// În castitatea unui zbor întârziat,/ femeia timpului meu, o insomnie,/ am chef să fluier, iertare lujer uscat,/ cândva acolo o grădină,/ vei renaște în fiecare floare albă,/ floare de nu mă uita, într-o superbă salbă.// Irepetabilă minune, între arcuș și vioară/ coperta vieții, femeia/ unul dintre sensuri, scrisul, pentru asta am rezistat/ pe degetele nopților,/ în cartea de onoare a fiecărui dor,/
cu drepturi de autor.” (Foșnet de liniște în peretele cuvântului).
              Înscris pe un culoar propriu, bine definit, bogat în imagini cât un orizont amplu, generos, Vali Niţu încântă şi descântă iubirea în note sigure, apăsate. Acolo şi atunci lociueşte el, în secunda magică desprinsă de la roata dinţată a vremurilor, şi devenită rotundă, locuibilă.