Camelia Monica Cornea Dus rece(Camelia Monica Cornea – „Duş rece pe cord deschis”, Ed. Castrum de Thymes, 2020)

             Cauţi un anotimp, sau măcar un fir din el, pentru a te agăţa de el, şi dintr-o dată năvălesc toate, răvăşite de atâta alergare în graba lor să se întâmple. Nepotolirea setei te ţine în mişcare, chiar acea fonetică a trupului şi a minţii care face scandal ca din gură de viperă. Clipa continuă, se dilată, într-un marş de ’mergi sau crapă’, tot mai fulminant înspre un categoric nesfârşit. Ţi se învineţesc fibrele fiinţei cu care odată ai pornit în îmbujorare.
             Stai cu inima la vedere, şi îi dai plăceri şi neplăceri, frisoane care s-o ţină trează.... „Duş rece pe cord deschis” este terapia Cameliei Monica Cornea pentru a-i răpi vieţii ce e de răpit, emoţiile cele mai de seamă, de care nu au chiar toţi parte. Efemeritatea nu reprezintă o problemă, tratamentul este la îndemână, s-o vedem pe ea inimă care ar îndrăzni să se oprească!


             Destăinuiri dintr-un netimp războinic, neiertător, rezultat al unei răzvrătiri a timpurilor dovedite ineficiente pe măsură ce sunt trăite:  „Îmi picură ceara din lumânări/ peste tăceri/ urlă lupii/ lăuntrul meu a lăcrimat din nou/ îl voi hrăni cu păreri de rău/ apoi  îmi voi rosti tăcerile în gând/ căci buzele mute nu-ţi vor murmura numele.// Eu am văzut întunericul/ înaintea erei mele.” (Înaintea erei mele).
            Atentă cercetare a sinelui, până la descifrarea tainele cele mai ascunse, poeta regăsindu-se deopotrivă în două epoci diferite, lucru care ni se întâmplă multora, însă mai rar dăm frâu liber expresiei... „Sunt momente în care nici eu/ nu mai ştiu cine sunt/ din mine cea veche/ încă visează  la secolul trecut/ la rochii din dantela cu volane/ trăsuri umbreluțe și botine.// Eu alta refugiată în lumea mea/ printre betoanele ce mă sufocă/ arunc balastul respir/ să cresc treptat/
copil femeie  rugăciune spre cer.// Doar amintirile le port în gând/ imprimate cronologic și rănile/
pline de sare indiferente/ ce-au obosit cu trecerea anilor/ eliberându-le cu ploi de lumină/ m-am jucat cu viața/ și am pierdut.// În mine cea nouă/ nu e loc pentru greșeli/ am rupt gratiile/ propriei minţi.” (Eliberare).
            Deloc rezervată, introvertită, la o oră a adevărului, după mai multe probe de foc, cele mai multe ţinând de tehnologia iubirii/ neiubirii... „Mă iubesc/ îi spun reflexiei mele/ din oglindă/ merit să fiu fericită./ vindecarea a fost lungă/ și anevoioasă/ îmi cădeau vălurile de pe față/ și ghioceii umblau/ desculți  pe tâmple/ fiecare bătaie  a inimii/ mă  reflectă  așa cum sunt/ în  paradis nu e niciodată/ prea devreme/ nici prea târziu.” (Merit să fiu fericită).
            De unde iubire/ neiubire? Iată cât se poate de plastic şi explicit: „Când îţi spuneam că te iubesc/ le spuneam tuturor bărbaţilor/ ascunşi în tine/ buzele tale apa tinereţii/ mă purtau prin rai şi iad/ nu mă mai  iubeşti/ însă te binecuvântez/ mai am de cutreierat anotimpuri/ şi nu aş vrea să se întoarcă la mine/ toţi bărbaţii pe care nu i-am iubit.” (Te binecuvântez).
            O interesantă concluzie, ca la capătul mai multor drumuri, când orizontul devine incert şi tot mai complicat, posibil chiar inutil... „Gândul că poate/ ai  ratat eternitatea/ încercând să  vânezi absolutul/ e o chestiune de sintaxă/ fără realități incerte/  sau destine predestinate/ poți să definești stările opace/ cu sau fără orizonturi./ în clipa când vei înceta/ să cauți/ te vei regăsi naufragiat/ în  introspecție/ pentru a nu-ți uita/ urmele  pe valuri.” (Naufragiat în  introspecţie).
           De altfel, recurgerea la esenţe pare să o preocupe predilect pe Camelia Monica Cornea, care se înverşunează vădit în această nouă carte a sa, regăsindu-se net valoric într-o regrupare cu efect, care convinge şi promite.