Bătrânul zăcea, mai mult se odihnea, pentrucă nu se simţea bolnav, nu-l durea nimic, numai simţea o stare de oboseală; zăcea, deci, în cămăruţa caldă de la capătul şurii. Nu l-a scos nimeni din casă, aşa a vrut el. Nu a acceptat nici paturile domneşti. „ Lăsaţi-mă pă mine cu sormojacu’.” se împotrivi el. Soba de pământ duduia încinsă. El stătea liniştit şi împăcat, în ciuda zvonului care i-a adus pe cei doi feciori de la oraş - cum că ar fi bolnav - care acum aşteptau să se adeverească vestea şi vegheau lângă pat.
         -     De secole, de mii de ani, aştept să apară zeul care să limpezească lucrurile..., încercă bătrânul să se răzvrătească, dar glasul lui era mai mult o şoaptă interioară. Şi nu vreu să renunţ.

        „ - La ce ar trebui să renunţe?” se întrebau în gând, în acelaşi timp, cei doi bărbaţi tineri, schimbând priviri nedumerite şi mirate, pe furiş.
-    Secole de-a-rândul l-am aşteptat zeu, se îndârji mai departe bătrânul. Nu poci
 zâce că n-o vinit. Ba, o vinit, hăpt cu spor - neobişnuită comportare -, parcă însetat şi grăbit... Da’ nu cum îl aşteptam. Ce zâci, tu, mă’ Tinu, s-ar pute să vină şi acum cu atăta zăbădeală?...
         -     Da’ cine să vie şi pentru ce, tătucă? se întristă contrariat Victor, mezinul, în locul celui întrebat care se foia nehotărât.
-    Prostu’ tă’ prost rămâne. Şi de-i din vână curată,sănătoasă. Tu vrei să mă aperi
de aiasta judecată. Da’ tu ce crez’? Că vine judecătoru’ ala de atunci şi bate cu ciocanu-n masă? O’ procuroru-acela făţarnic care, cu on râs falş, m-o propus cu circumstanţe atenuante. În ba’jocură. Vai de tine dăcă nu poţ’ pricepe că trebe odată aşezată aiastă întârzâiere...
         -     Da’ de ce întârziere vorbeşti dumneta, amu, Tătucă? încercă să liniştească pornirea bătrânului, Tinu, feciorul cel mai mare.
         -     Întârzâieri, îl corectă tatăl, ridicându-se nervos într-un cot. Nu în faţa lumii, nici în faţa Lui, am să vă cer socoteală. În faţa me’ a trebui să răspundeţ’ pentru ceea ce vă cer să faceţ’.
         -     Tătucă... Îi bine să înţălegem lucrurile aşe cum o fost atunci...
         -     Nu! se răsti bâtrânul, întrerupându-l nervos. Nu! Îi vremea amu’ să înţăleagă el vremurile. Nu vă grăbiţ’ să-mni pecerliţ’ şi ultima sclipire de lumină, ultimu’ zgomot pe care mai vreu să-l aud. Să nu-mni strâgaţ’ printre degetele apăsate pe pleoape încă una şi ultima condamnare... La renunţare. Îl aştept de secole. De secole întregi sunt alungat şi, Doamne, cât de mult am vrut să mă hodinesc oareunde. Măcar în una din celulele
 prin care am trecut. Da’ şi aiastă dorinţă mni-o fost refuzată... Da’ văd că iară nu vă ptică bine oarice... Ce-i baiu?...(Nu-i lăsă să răspundă). Voi credeţ’ că nu aţ’ adărmălit c
e aţ’ suferit din cauza me’? O’ credeţ’ că oamini slabi care trec un prag de compromisuri să mai pot îndrepta? On câcat!... Să-mni hie cu iertare... Aieştia, care o rămas tăt cu năravu’ ala, să ne urmărească, după mine, îs o apă ce tulbură băile publice. Gândiţ’ voi că nu l-am cunoscut pă unguru’ din cauza căruia am devenit io ucigaş?... L-am cunoscut... Am fost chiar buni prieteni. Şi avem şi acelaşi nume, după ce mni-o tomnit notaru’ actile de naştere în ungureşte. Pă asta s-o bdizuit el, Ioşca, când m-o băgat în locu’ lui. Am fost şi înt’o bancă la şcoala din sat după ce-o vinit de-on rând românii, înainte de patruzăci. L-am ajutat, că nu să descurca cu limba noast’ă. Poate pânt’u asta m-o urât aşe de mult după ce o vinit iară ungurii. S-o sâmţât ruşinat că lo învâţat on „bidosz olah”; pă on om cu sânge nobil, imperial, lo învăţat on optincari român... Cum v-am spus, am fost buni pretini- aşa am crezut io - numa că după patruzăci m-o pârât la jendarii ungureşti că nu vreu să învăţ limba lor. Mni-o zâs în faţă, odată, când i-am dat bineţe. „În ţara asta se mânâncă pâine ungurească şi se vorbeşte limba maghiară!” Am rămas buimac şi m-am uitat după el ca fulgerat.
         M-am întâlnit cu el şi în timpu’ cercetărilor, după crimă. La on restaurant în Pădureni... Amu o vinit iară românii. Da’ atunci nu o mai fost îngâmfatu’ patriot imperial. Din contra, o fost on laş. Când m-am băgat io, el o fugit afară... Am vrut să-i propun on târg care i-ar hi fost cu folos lui. Atunci, io încă nu am fost bănuit, încă nu s-o înghemecit lucrurile. Am vrut să-l ajut să fugă păstă graniţă. Că am ştiut că a lui îi mâna cu cela mort su’ pod. O fo’ on om de nimnica. S-o uitat la mine hamniş, râzând pă su’ mustaţă, cu subînţăles - ave’ încă curaj - şi o ieşit afară... Nu io fo’ bugăt ce o făcut cu mine, ce o făcut cu tăt neamu’ nost’. O lăsat o încurcătură cu care să-şi bată capu’ zece a’i neşte magistraţ’ mărginiţ’ ca să acopere adevărurile istorice care jigneau pe unii şi pe alţii îi apărau. Pă cei care ne-o jignit pă noi sute de ani.
         Omul se opri apăsat de tristeţe, cutreierat de un gând ajuns şi întors de departe. Privi spre un loc pe care numai el îl vedea.
         -     Am trecut io prin momente şi mai grele, reveni el calm şi îndurerat. Am stat faţă-n faţă cu acel animal fioros pă care l-o slobozât pă mine on tânăr subofiţer, on sergent-major. Era di p’ân părţâle noast’e, da’ era vitez magyar catuna... Cânile, gata să s-arunce pă mine, s-o oprit dint-odată înăintea me’ şi nu o mai făcut nicion pas. După ce s-o uitat on ptic la mine s-o întors înapoi la cătana care îl tăt amuţa pă mine. S-o lăţât pă pământ şi nu o vrut să să mişte... Numa când l-o amuţat căt’ă un alt fugar, un om cu care m-am împretinit pă drum căt’ă Feleac, cătă graniţă, când bdietu’ de el mai ave’ v’o douăzăci de paşi, hiara, din oarecăte cepte o fo’ pă el şi l-o culcat la pământ... M-am predat şi io. Mni-o fo’ mnilă de amărâtu’ acela de băiat,de sergent, adică. M-am gândit la pedeapsa ce-l aşteaptă dăcă io trecem graniţa dintre cele două ţări româneşti.
-    Şi, dumneta, dup-aceia?... vru să ştie Victor.
         -     Videţ’ voi, pruncii mnei...Pentru mine pedeapsa ce urma să o primesc îmn-i era de-amu indiferentă. Pă mine m-o lăsat fără înţăles felu’ cum s-o purtat cu mine animalu’ acela, câ’nile... Nu înţăleg nici astăz’ ce-o fo’ cu el... Că, doară mă ştiţ’ că nu cred în hipnoză şi nu ştiu ce bazaconii. Cătana nu o tras în mine. M-o somat de mai multe ori, da nu o tras. Nu m-am mnirat. Imni era dător. Nu el, întreaga lui familie. Oarecând, la un năcaz mare, le-am salvat viaţa la tăţ’ din familia lui. Trebuie să-i puşte jendarii ungureşti...Şi aşe am ajuns în temniţă în locu’ lui Ioşca... Da’ îi pe’ tristă povestea şi io vreu să trec păstă ie.
-    Da’ de ce să trecem, tătucă? Noi avem o treabă de limpezit cu acest om.
         -     Nu ajută la nimic răzbunarea, nu aduce nimnic bun, pruncii mnei. Io, voi spune tătă povestea, da’ să nu fiţ’ cu patimă. Atăta vă cer... Noa, tu, Victor, dute până-n pevniţă şi adă on canceu de din... Sărăoaia-i în cui după uşe... Tu, Tinu, adă on braţ de lemne din comandă.
         S-au întors amândoi feciorii, dripălind pe talpă ca să-şi scuture omătul. Au tras feştila la lompaş în tindă. Victor a aruncat lemnele sub sobă şi a îndesat un ciot gros pe foc apoi s-a aşezat şi el la masă unde aşteptau trei ulceluţe de lut pline cu vin cu miros de aguridă.
         -     Mă prunci... Tătâne-so, a sergentului, era on om tare sărac. Amu, cum o fo’, cum n-o fo’, da’ o luat legătura cu  popa nost’ care era on înfocat patriot. Şi popa l-o folosât pentru a-i duce vorbă şi porunci la alt popă, unu’ care ave’ sarcini mari legate de unirea Ardealului cu ţara-mamă. Şi cu alţi popi mai ave’ el legătură, dară... Tata pruncului aiesta nu ştie ce duce în straiţă la cei doi popti. Dăcă n-ave’ carte, săracu’... Bugătu-i că înt’o zî i-o ieşit în drum baiu’ cel rău. Mer’e în târg, la mărturie, la Ardihat. La intrare l-o oprit jendarii cu pană-n clop şi l-o sâlit să le arete ce are în straiţă... O scos o iagă de pălincă. O tras mai întie el o gură şi apoi io îmbdiet şi pă cătane: „Noa, placă a cuştuli şi dumnelorvoaste... Că-i de prune albăuţă... Alticele nu am în straiţă.” Numa’ că, umblând el cu iaga, i-o pticat stupuşu de cocean învăscut cu hârtie care s-o desfăcut. On jendar s-o aplecat şi o văzut ce scrie pă poptiroş. Popa Cionca din Mestecăniş io trimăs oarice înştiinţări la domnu’ Gheorghe di Păstă deal; îi porunce’ să vie la o întâlnire. Bag-samă legată de unire.
         Urmarea îi uşor de înţăles. L-o arestat pă bdietu’ om.L-o dus la plasă la Şulumedi şi l-o aruncat înt-on beci cu apă până la glezne. Aculo mai zăceu oarecâţ nenorociţ’ care îl cunoşteu. Da’ aieştia o fost aduşi pânt’u că o cules hribe din pădurea grofului... De mâncare nu s-o putut povesti două zâle. Numa’ a triia zî s-o deştis uşa la pevniţă şi două cătane ungureşti o dat drumu’ la on butoi de lemn care s-o desfăcut pă trepte şi din el o zburat peşti săraţ’. Cei, oamini, săracii, o mâncat ca luptii; erau flămânz’. Baiu’ o fo’ că dup-aceea o vinit setea, da’ nime’ nu le-o dat apă şi atunci o băut din lapastău’ di pă jos. Unde şi-o făcut nevoile şi unde o stat obdielile din optinci... Aşe îi pregăteu pânt’u anchetă... Io eram la moară de tri zâle. Tăt su’ pedeapsă. Şi pă mine m-o prins oaminii grofului cu o creangă de lemn, numa’ că io m-am şi bătut cu ii... Io am auzât că nenorocitu’ aiesta o fost arestat, că, apoi o fost dusă şi nevasta lui cu on pruncuţ de tri-patru ani în braţă. De-aici numa’ Râtu’ acastauălor îi aştepta - spânzurătoarea. Ungurii nu îi iertau pă români cînd era vorba de unire. Şi pruncii erau vinovaţ’.
         Înt’o noapte l-am scăpat. Am alchezât on luntraş care l-o trecut apa pă la moară, în Tilinţa, şi de-aculo on alt pretin l-o dus în Valea domniţelor la on om de-a nost’. De-aici s-o dus cu tătă familia în munţ’.

                                                              *
                                                          *       *

         Uşa grajdului s-a abătut scârţâind urmată de o bufnitură apoi Ioşca, argatul, împinse zăvorul şi se uită pânditor în jur, furişându-se pe la colţul casei. S-a îndreptat precaut spre atelierul - aştalaşia - din fundul grădinii. Cunoştea locul cu precizie. Altfel, s-ar fi rostogolit peste bolovanii împrăştiaţi după dărâmarea vechii şuri de lângă mărul culcat... Doar nişte păsări întârziate, care se retrăgeau spre cuiburi, mai tulburau apele nopţii cu scâncete triste de căutare şi de spaimă. Se îndreptau spre Desiş. O cucuvea, o cilioaie, rămasă prin preajmă a mai spart întunericul de-acum înstăpânit.
         Cel care se furişa prin beznă purta cu el un gând în care se învălmăşea teama - gheară înfiptă în inimă - cu imaginea stăpânei pe care abia o abandona-se din braţele sale, tot aşa, cu o anumită întârziere, cu înfrigurarea pericolului. Femeia era o blondă plinuţă, dar nu exagerat, nesătulă de iubire, îndeajuns de senzuală şi în măsură să stârnească pofta. Nu era prea curăţică dar era pătimaşă şi se dezlănţuia cu o durere surdă şi neliniştită în molatecul ei pântece.
         De undeva, dinspre pomii din „grădina fânului”, se auzi un zgomot de crengi rupte şi o nălucă apăru dintre negurile întunericului... „ Oare îi ea, goală, numai cu câmaşa ei lungă, răsuflând agitat, mirosind a patimă? Ori îi el cu obiectul morţii în mână?” se frământa cuprins de îndoieli şi de frică Ioşca. „Acela care se crede stăpân pe trupul unei femei la care nu-i putea oferi decât o anumită eliberare, o liniştire efemeră materială. În rest, starea lui veşnică de euforie din cauza băuturii.”, mai gândea Ioşca, ascuns de primejdie. „ Pe femeia asta a luat-o de nevastă numai din cauza averii, pe care el o macină acum la crâşma jidanului din sat”.
         S-a ascuns la capătul fânarului, a hoborogului, stând la pândă. Şi-a adus aminte seara când au stat ei amândoi, aici, acum o săptămână, şi stăpâna lui, ibovnica, i-a povestit , cu o intonaţie stranie, o întâmplare cu strigoi. Spunea că un strigoi dormea ziua într-un copârşeu, în biserică. Seara, după ce se întuneca, ieşea pe gaura cheii şi se ducea în şezătoare la Maria. Era un fecior foarte arătos. I-a spus Mariei şi celorlalţi feciori că îl cheamă Iuăn şi se trage de peste Codru. Primul care ieşea cu Maria pe talpă era el. „ Mă cam păzăsc... că-i mult de mărs. Până trec io pă la Cei tri goroni...”. Îmbrăţişând fata, îi şoptea: „ Luna-i mândră, morţî umblă/ nu te temi Măria me’?...”. „ Nu mă tem, mă’ Ioane, că-s cu tine”, îi răspundea fata iubitului. Ioşca se-nfioră, fără un motiv anume la amintirea acestei scene. Un fior rece, inexplicabil, îl străbătu prin toate măruntaiele, cutremurându-l, până-n vârful picioarelor. Îi trecu, fulgurant, prin minte, scena ultimei lor întâlniri. Dealtfel, întâlnirile lor nu mai erau în ultimul timp decât nişte ciocniri sufocante, grabnice arderi, pierderi nebuneşti, abandonări de sine terminate brusc când auzeau pasărea nopţii uguind a pericol. Atunci se trezeau, cu pielea înfrigurată şi vezicată, se dezlipeau cu greu din visul dulce, din necontrolatul abandon şi, fără o vorbă, îşi adunau straiele şi se îndepărtau pe drumuri diferite - ea spre friguria casei, el spre grajd.
         Din nou, pasărea nopţii sparse zidul negru al liniştii. Ioşca tresări. Îl cuprinse un sentiment aparte, straniu. „ Cucuveaua este pasărea morţii. Aşa spun românii”, gândi el, înfiorându-se. „ Oare să fie el?”. De câtăva vreme încoace a auzit el ceva zvonuri de pe la vecini, dar şi de la alţi săteni. Stăpânu-său a mirosit ceva. Când se îmbăta la crâşma Duhătoaii, acesta suduia şi bătea cu pumnul în masă furios. „ Din cocoş nu faci găină/ nici din curvă gospodină”, îngâna el cu limba amorţită.
         Încolo, în rarele momente când era treaz, se arunca bolnav pe patul cu paie din atelierul de tâmplărie sau pe un braţ de fân în hoborog ori în coşul carului în şură. Doar în câteva rânduri îi aruncase o căutătură rea, ceţoasă, în care nu puteai ghici niciodată ce ape se scaldă, nu puteai şti ce vrea să spună... „ Unguru’ dracului!, îi aruncă într-o zi din uşa atelierului, cu o secure mică de tâmplărie în mână. Nu stai tu la noi slugă de lipsât o’ de prost... Aşe-i, mă’?... Da’ tăt îţ’ pui io ţîie, odată, mâna-n conci”.

                                                           *

         Pasărea nopţii se tânguia în goronul de la colţul şurii şi o umbră trecea peste pod cu mâinile înfundate în buzunarele de la haina groasă, fluierând o melodie. Se îndrepta spre crâşma jidanului unde câţiva prieteni îl aşteptau...
         Era prima seară când acesta nu a mai ajuns şi nici ulcelele de pe masa lor nu s-au mai spart rostogolite de furia pumnului.