Dumitru Talvescu aldebaran Foto(Dumitru Tâlvescu – „aldebaran”, Ed. Ghepardul, 2020)

             Vechile dimensiuni fac loc altora, apărute de niciunde. Se reconfigurează orizonturi, se arată despoite de foste iluzii prea îndrăzneţe. Oarecum se lămuresc esenţele, unele chiar nebănuite din pricina marilor aglomerări care împresoară viaţa. Are loc o respiraţie limpede şi adâncă, fără noduri şi... măşti de fandosită recuzită socială.
             Cu constelaţia zodiei sale, „aldebaran”, despre care mai greu am fi aflat sau am fi crezut că e un termen science-fiction, Dumitru Tâlvescu rezolvă unele din ecuaţiile pe care ni le-a înşirat de-a lungul timpului. În registrul cunoscut, potenţat ideatic şi imagistic, găsim ample desfăşurări de sentimente, pornite din stări exaltice deopotrivă cu letargice, imbolduri spre împăcarea cu efemerul, rezolvări ale închipuirilor fiinţei prea adeseori dedate la obiceiuri apropiate celor ale divinităţilor.


             Discurs potrivit unei lumi care se petrece asemenea melcului scăpat din tufiş în cărea umbletului... „E totul searbăd și uscat/ În pustiul unde nici moartea nu vine/ Umbrele se topesc și caută adăpost/ Cerul arde amarnic până și gândurile/ Stau în cumpănă dacă mai nasc ori nu/ Speranțe în ape adormite/ Răbufnesc din adâncuri/ Glasurile peștilor prin ochii sticloși/ Adevărurile stau la pândă/ Ploaia nu mai vine, se scaldă în nori.” (La capăt).
             O interesantă definire a duetului, a cuplului, a perechii, prin aşezarea fiinţei în centrul imaterial şi chiar atemporal, şi care oricât ar putea părea de ciudat, poate servi drept straniu dar sigur adăpost... „Între mine și tine, distanța e de-o clipă/ Așezată pe zâmbetul tău de lumină./ Privirea mea pierdută-n tine/ Ține timpul strâns la piept,/ Ca și cum n-a mai rămas nimic din zile/
Doar spaţiul dintre ele, umplut de amândoi.” (Doi).
             Singurătăţile au trecut în planul firescului, se substituie căutărilor acerbe, iar neliniştile se confundă cu aprioricul de toate zilele... „Mi-e bine acum, resemnat,/ Vecin cu necunoscutul./
Mă cheamă tainele din el/ Adâncul lui e negru/ Speranțe deșarte se varsă în el./ Un pas mai e și cad/ N-am griji acum, dar nici dorințe/ Doar setea de a afla/ Un dincolo mai bun./ Așteptare// Te-am căutat de când mă știu/ Umblam prin ploaie ca un orb/ Priveam prin curcubee și-ncercam/ Să întrevăd  prin ele trupul tău./ Speranțele mă-nsoțeau duium/ Pluteam prin vis, uitând vechi amintiri/ Iar dorul  pârjolea sufletul în mine./ Și ai venit, plutind cu zâmbet larg/ Iar roșul tău din buze ți l-am șters/ Fierbinte, în caldă îmbrățișare.” (Mi-e bine, acum).
             Partitură cu partitură, viaţa se dovedeşte tot mai fluidă şi translucidă, ceea ce nu e aşa cum s-ar crede, chiar catastrofic, astfel îndepărtânu-se rigiditatea şi opacul. Deşi pare într-adevăr un sfârşit lumesc, o fi, de fapt nu se ştie... „Peste ninsorile albastre/ Asasinul timpului așează neguri./ Sulițele lui mă străpung adânc/N-am loc în mine pentru sânge/ S-a prelins tot, pe caldarâm/ Vântul îl poartă ca pe stropii de ploaie./ Am orbit zarea cu sângele meu/ Spre apus, pierdut în zare.”
             Greutatea cărţii stă pe finalul acesteia, tot una cu coperta, unde un sâmbure de adevăr explodează, un sâmbure de fruct tomnatec, bine copt... „Cheamă-mă dintre vise/ De-acolo unde locuiesc eu/ Cuprins între nostalgie și iertare.// Ca întro menghină, el stingher/ Poartă haina tristeţilor/ Flămânde.”
             „aldebaran”-a lui Dumitru Tâlvescu, carte de bucate pentru hrana sufletească, carte de vise, carte de trecere şi de rămânere...