Violeta Pintea Bordel(Violeta Pintea – „bordel”, Ed. Azbest Publishing, 2020)

            Naştere şi renaştere, puţină moarte, pofte, patimi şi convalescenţă, de fapt toate fazele existenţiale trăite în carne, în sânge, în os, în suflet. Năzuinţe sfârtecate de destin implacabil, realitate care muşcă nemilos la marginea posibilului. Organicul erupe la fiece pas şi nu mai poate fi oprit.
             Violeta Pintea izbeşte puternic în spaţiul poeziei contemporane, cu un hotărât „bordel”. Tăioasă ca o lance, această carte îţi taie respiraţia încât ajungi să te miri de viul tău, încartiruit într-o stranie îmbinare între viul şi neviul poetei.
             Nu veţi găsi nimic static aici, entropia este fabuloasă, fizica e departe, există însă o chimie neelucidată, şi care va rămâne astfel în timp şi în netimp. Indiferent că avem forme scurte, directe, sau bogat elaborate, forţa expresiei rămâne aceeaşi. Astfel, într-o răzmeriţă totală faţă de canoane şi regulile firii: „astăzi voi merge pe ape și/ voi despica sufletul celui ce tace./ astăzi vei sta îngenuncheat ca într un/ ritual mai păgân decât/ iadul, astăzi/ îmi vei fi/ începutul sau sfârșitul.” (***); 

paradoxic, pe altă lume, pe alte lumi probabile: „din întuneric se iese/ antigravitațional/ ca dintr o naștere/ ca dintr o moarte...” (***) iar ca observaţie mediană pentru întreagă atmosfera atroce: „astăzi nu este despre femei,/ astăzi este despre vinovăție și/ despre debaraua cu lucruri inutile/ unde sufletul s a încuiat/ și plânge.../ mai poate fi și despre gara aceea/ construită/ în mijlocul tunelului.” (***); „nu este despre fericire/ ci despre sarea din bucătăria de piatră/ în tinerețe aveam în dormitor/ o stradă a pierzaniei/ și îmi uscam sufletul/
pe firul de curent electric/ debranșat de la lumină/ îmi vindeam laptele pe/ cartelă, trăiam din mila/ celor de la crucea roșie care/ îmi lăsau pe prag/ câte o găleată de sânge/ din venele otrăvite ale/ sinucigașilor./  apoi am abandonat fugași am începutsă mor, zadarnică a fost și binecuvântareaîngeruluicuiele răstigniriiau rămasnegăsite...” (***).
              Pretutindeni, imaginea este atât de puternică încât rupe orice ramă care ar încerca să o cuprindă. Înţelesul fiind amplu, prin asocieri îndrăzneţe, aproape nebune. O perspectivă de viaţă contorsionată: „să acoperim realitatea să tragem/ puțin nisip peste purgatoriul în care,/ ne am închiriat ultima/ insulă de pământ verde, pământ sub care sicriele/ îmbătrânesc laolaltă cu noi, să nu mai ținem/ morții de mână./ ziua mea de naștere a fost într o noapte/ cu lună goală și urlau câinii/ lui dumnezeu a pustiu și a moarte și/
nimeni nu voia un copil pe jumătate/ trist/ pe jumătate/ fericit./ mi-au legat prea strâns inima/ și nu promit/ că voi duce viața asta/ până la capăt/ va fi nevoie de multă foame/ să mi pot deschide gura/ și să mușc/ din/ ultima iluzie...” (***).
               Oarecum adevărat şi conclusiv, într-un exerciţiu de (in)toleranţă şi sinceritate: „tot ce a durut, va mai durea/ adevărul este cea mai cruntă fiară/ domesticită, eu îți spun că/ pielea mea nu poate fi/ împăiată, iubește mă acum cât încă/ nu m am lămurit dacă vreau ca din mine/ să se facă săpun/ sau constelație./ să trecem peste minciuna identității câștigată/ la pariuri, este vorba doar despre/ o noapte de dragoste nepremeditată, mai bine/ să evităm capcanele/ implicării totale în ceea ce tu numești/ iubire, iar eu/ doar o simplă răsfoire de/ senzații periferice ce mâine vor fi/ regret/ sau uitare...” (***).
            În permanentă şi plenară vibraţie, oscilând între culmile extazului şi agoniei, Violeta Pintea reprezintă o personalitate unică, fiind o poetă consacrată, pe deplin formată pe luciul şi prin zimţii vieţii.