d bMatei privea undeva in gol fara sa vada nimic. Tanarul era cu gandul departe, intr-o zi de vara la inceputul razboiului. Se vedea pe pajistea de la capatul satului, tolanit pe iarba verde si inalta ce mirosea a trifoi. Vantul adia usor iar soarele strajuia cerul albastru pe care leneveau gratios puzderie de nori albi si pufosi. Ioana, iubita lui se ghemuise la pieptul lui. Trebuia sa plece pe front iar tanara plangea sfasietaor. Doamne... cat de mult o iubea.
Plecase nu fara regret si cu teama in suflet. Ii era frica, o frica salbatica, irationala si copleșitoare dar era de inteles. Avea doar optsprezece ani iar viata era un mister pe care inca nu il descoperise. Era militar în termen si facea parte din Armata a 4-a, Divizia 18 Infanterie în Regimentul 92 Infanterie. Cand a ajuns pe front in prima linie, s-a blocat. Inamicul venea peste ei în puhoaie sustinuti de artilerie si bombardiere iar el intepenise cu arma la ochi. Nu putea, sa omoare o alta ființă umana.

Ce naiba cauta el acolo, intr-un razboi pe care nu il intelegea? Oamenii mureau pe capete in jurul lui iar el tipa ca din gura de sarpe. Sergentul urla printre zgomotele infernale ale obuzelor care cadeau ca o ploaie peste ei:
- Trage! Trage sau nu mai apuci ziua de maine, mama ta de taran de la coada vacii. Cine v-a trimis aici, mă?
Pe langa el zburau maini, capete si picioare. Intr-o perioada de acalmie sergentul l-a scos taras din sant si i-a aratat trupurile sfartecate cu intestinele atarnand pe afara. Imaginea si mirosul erau infioratoare. A vomat. Cum puteau oamenii sa isi faca unul altuia asa ceva? A invatat rapid ca omul este in strare de orice pentru a supravietui el si fratii de arme. Se legasera prietenii puternice si indestructibile. Aveau grija unul de celelalt, se tineau in viata. Nimeni nu ramanea in urma.
Acum era in Muntii Tatra unde iarna grea ii secatuia de puteri. In padurea de o frumusete salbatica atarnau de crengile copacilor oameni spanzurati de trupele germane pentru ca fusesera considerati spioni sau dusmani. Devenise insensibil. Statea intr-un adapost sapat in pamantul inghetat cu baioneta si cu lopata mica, nu mai mare de treizeci centimetri si lung de un metru si zece centimetri alaturi de un camarad. Prost echipati erau carne de tun. Nu aveau destule haine groase, nu aveau destula munitie iar hrana era insuficienta. Unul dintre baieti in toiul luptei ramasese fara bocancii mult prea mari pentru el. Pana i-au luat altii de la un soldat mort, picioarele bietului nefericit au degerat. Le era frig, le era foame si ar fi dat orice pentru un pat cald.
Pe o bucata de hartie motolita si cu un creion cat degetul mic, ii scria Ioanei : ,,Imi pare rau ca ai fost nevoita sa treci prin acest chin, iubita mea. Am ajuns și aici. Iti voi spune cateva ultime cuvinte. Te iubesc mult si vreau ca tu sa iti refaci viata dupa ce eu nu voi mai fi. Sa te casatoresti, sa faci copii, sa fii fericita. Eu mereu voi veghea asupra ta! Te iubesc si te voi iubi mereu.'
Noaptea intunecata fara stele isi aruncase mantia peste muntii insengerati. Era o liniste nefireasca.. Sanitarii iesisera pe campul de lupta si verificau daca mai traia cineva. Din senin nemtii au inceput, sa traga cu mitralierele si artileria spre cei din Crucea Rosie. Pe ei îi omorau primii. Gloantele zburau peste tot. Unul din ele l-a nimerit pe Dan in frunte si i-a iesit prin ceafa. Suvoiul de sange l-a improscat din cap pana in picioare. A aruncat creionul si hartia si a pus mana pe arma. Blestematii nu ii lasau, sa se odihneasca. Era un razboi psihologic, un razboi al nervilor si de cele mai multe ori supravietuirea tinea de un capriciu al sortii. Tragea cu disperare manat de furie. Cati dintre ai lui trebuiau sa mai moara inainte de a fi trait? A vazut cum un tanc Panzer IV cu tun scurt de 75 mm, se indreapta spre el. S-a lungit în şant si a aşteptat să treacă. A avut impresia că s-a oprit langa el dar nu a facut-o, l-a traversat. A stat până nu l-a mai auzit. Cand s-a ridicat si s-a uitat, hidosul de metal luase la rand toate gropile unde a vazut soldati adapostiti. A trecut peste ei. A ridicat ochii spre cerul luminat ca ziua de artileria inamica dar nu era nimeni acolo care sa vada ororile de pe pamant. Cu putin noroc s-a apropiat, a aruncat o grenada la senile si cu mainile tremurande a reusit, sa aprinda un recipient cu benzina care a aterizat sub motor.. Tancul a explodat, senilele s-au desfacut si nemtii au fugit din vehiculul in flacari. Matei a tras fara mila. Cotropitorii au cazut secerati. Nu mai simtea nimic. Anii grei de razboi ii maturizasera inainte de vreme. Stia ca nu va mai scapa de acolo in viata si se resemnase. Vazduhul era acoperit de un fum gros si innecacios iar aerul mirosea a moarte. S-a aplecat peste un inamic lipsit de viata si i-a luat pistolul Luger de la sold. Dan promisese fratelui mai mic ca ii va trimite drept amintire, un pistol de fabricatie germana. Trebuia ca promisiunea sa fie indeplinita.
Unul dintre sanitari striga disperat dupa ajutor. Un flacaindru din Divizia 17 avea piciorul stang sfartecat putin mai sus de genuchi si trebuia dus la spitalul de campanie. Alerga spre ei prin mocirla de zapada, pamant si sange cand s-a trezit pe spate, privind cerul. Ce mare si albastru era! Cum ajunsese acolo? Nici nu mai conta. Era in sfarsit liniste si mirosea a iarba verde proaspat cosita. Ioana imbracata in rochie alba de mireasa, dansa pe pajiste si ii trimitea saruturi. Ii era frig, tot mai frig. Auzea vocea sergentului aparut langa el din neant cum striga din toti rarunchii:
- Mama ta de taran de la coada vacii, daca mori te mai omor eu inca odata!
Ufff! Tot timpul tipa omul asta dar stia ca o face pentru ca isi iubeste oamenii si vroia, sa ii tina pe cat mai multi in viata. Sa ii duca acasa. Pleoapele i s-au lasat grele....era atat de obosit. Apoi....nimic!
O raza de soare il gadila pe fata. A intins mana ca sa o prinda dar era sireata si nu se lasa prinsa. A ajuns in rai? A deschis incet ochii si a privit in jur. Era intr-o incapere mare si alba cu ferestre mari si deschise prin care intra aer proaspat. Uitase cum miroase aerul curat.
Razboiul luase sfarsit pentru el. Un glonte ii nimerise piciorul drept iar un altul ii trecuse cu cativa centrimetri pe langa inima. Pana la urma fusese norocos. Inca putin si va dansa cu iubita lui pajiste. Era recunoscator pentru ca primise o a doua sansa. O lacrima i s-a prelins pe obraz. Multi dintre fratii lui de arme se stinsesera mult prea devreme. Destinele lor se fransesera in interese care nu erau ale lor. Ii placea sa creada ca si ei danseaza pe pajistea raiului iar sacrificiul lor....nu a fost in zadar!