Hodorogea Caliopia 3S-a făcut liniște. Poporul a primit ce şi-a dorit. Siguranța că dictatorul e în mâinile lui, că poate dispune de viaţa faraonului, că poate face cu el tot ce va dori, chiar să-l țină și prin subsoluri insalubre, ca să ia act de condiţiile de trai ale românilor. Tăcerea  apăsătoare  e întreruptă doar de ritmul pașilor mei, ai lui Leonardo şi ai tatălui acestuia, venit să-l aştepte la gară.
Ieşim în stradă, spun la revedere şi mă îndrept spre staţia de taxi, dar  Leonardo zice:
              -  Vă conducem noi!
O clipă ezit, nu-i răspund, apoi  adaug:
              - Mulţumesc! Și mă întorc din direcția spre care o luasem. Ajung lângă mașină. Leonardo îmi ia geanta din mână, o pune în portbagajul mașinii sale, apoi îmi deschide portiera din spatele șoferului.
         - Strada Speranţei, îi spun, și intru.


         În maşină, cei doi, tată și fiu, conversează, în timp ce privirea mea observă pustietatea, presimt liniştea dinaintea furtunii. Luminile de la ferestrele apartamentelor se sting una după alta. Nu e ţipenie de om pe stradă. Doar patrule de poliţişti  prin intersecţii. Ajungem la adresa indicată. Cobor. Leonardo coboară şi el, îmi dă  geanta din portbagaj. E grea. Simte. Mâna îi atârnă brusc, dar nu spune nimic și nici eu.
          -Mulțumesc, o seară minunată! spun eu.
          -La ce etaj urcaţi, întreabă el.
          -La III. De ce întrebaţi?
          -Vom rămâne în stradă să ne asigurăm că ați  ajuns în condiţii sigure.
Urc, deschid uşa, Călin era la ţară, venea Crăciunul. Deschid geamul. Leonardo nu mai este în stradă. Întorsese maşina şi se pregătea să intre în intersecţie. Văzuse probabil că s-a aprins lumina şi a înţeles că totul e bine.
         Deschid televizorul; necunoscuţi care discută, propun forme de guvernare, se scotoceşte în mizeria din viaţa intimă a celor apăruţi ocazional în studio, ca viitori pretendenţi la actul de guvernare. Nimeni nu e suficient de bun pentru a lua în mâini destinele românilor; poporul se crede democrat, devenit peste noapte, chiar credea că poate alege, că votul său contează.
Se transmite în direct procesul dictatorilor  Ceauşescu Nicolae şi  Elena, o mascaradă securisto-comunisto-kaghebistă în care avocatul apărării a devenit avocatul acuzator.
Dictatorii erau acuzaţi de genocid. Atunci? Dar acum ce e?  
          Adorm cu un gust amar în suflet. E seara de Crăciun! O seară tristă în care nu mai răsună, ca altădată, colinde de bună vestire a Naşterii Mântuitorului din glasurile îngheţate, dar pline de  veselie  ale copiilor. În această noapte, în casa noastră nu se stingea lumina; stăteam în jurul sobei, ascultând poveștile mamei pe care le derula încet, ca să nu alunge magii care s-ar apropia de casa noastră cu daruri. Focul pâlpâia liniștit, flăcările aurii lăfăindu-se în sobă molcom, fără spaima că un vânt năprasnic de afară ar putea să le stingă. Mirosul bucatelor care  fierbeau încet pe plita încinsă mi-a adus gustul mâncării de acasă și  lumina zilei mă trezește. E ora opt, sun la uşa vecinei şi o invit la o cafea, nechezol, până şi ăsta este un lux; îmi spune că va veni în jurul orei nouă.
         Mă uit la ceas, am suficient timp să fac o baie, oricum, după ora zece se opreşte apa caldă. Deschid robinetul. Apa curge într-un jet gălbui în cadă. Îmi afund trupul în apă, e o binecuvântare, un minunat festin organic de care nu prea beneficiasem în apartamentul zarzavagiilor. Mă uit la ceas, nouă fără cinci minute, ies din cadă, aud soneria, un sunet prelung, grăbit; deschid, fără să fi avut timp să arunc o privire pe vizor, sau să trag halatul pe mine. Deschid în viteză, fără să ridic privirea şi aud:
             -Sărut mâna!
Ridic privirea, rămân  stupefiată, dar şi el de întâmpinarea pe care i-am făcut-o, de priveliştea oferită, eu surprinsă, nu mă aşteptam să-l văd, el  şi mai surprins, cine ştie, poate era o dorinţă, un gând nevinovat rostit în seara de Crăciun.
Există în credinţele poporului anumite nopţi cu încărcătură mito-magică, când se deschid cerurile şi dorinţele rostite şi nerostite se împlinesc.
         - Tu!?
Până să înţeleg ce se întâmplă, au trecut câteva clipe, nu știu cât au fost de lungi sau scurte; oricum, ce fusese de văzut se văzuse, nimic nu a scăpat ochiului lacom şi curios, dar reuşesc să adaug:
         -Scuze!
 Am fugit înspăimântată de imprevizibil şi revin după câteva clipe  foarte timidă, ruşinată, încurcată, nu-mi găseam cuvintele, nu ştiam de unde să încep şi-l întreb:
          -Cum ai ajuns? De unde ai ştiut unde stau?
          -Am văzut aseară fereastra la care s-a aprins lumina. Ţi-am observat privirea, în maşină, te-ai uitat de câteva ori la ferestrele acestui apartament.
           -Nu-mi amintesc, e doar o coincidenţă.
           -Sigur, putea fi şi aşa, mi-am asumat riscul, mă pregătisem pentru ce era mai rău, dar am fost norocos, sper să fiu şi de aici înainte.
Bineînţeles, râde, eu doar schiţez un zâmbet forţat, o mascare a disconfortului psihic creat.
            -Te rog, intră! Tocmai aşteptam o prietenă la o cafea. Mimez o întrebare.
            -Nu, mulţumesc, am servit cafea, ca de obicei, la prima oră; voiam să-ţi spun că astăzi nu circulă niciun autobuz, nu pleacă niciunul  spre localităţile din judeţ, mi-a spus tata, s-a anunţat ieri la radio, toți şoferii au liber şi mă gândeam că ar fi neplăcut să stai singură în ziua de Crăciun. Am venit să te conduc acasă, la părinţii tăi, sigur, dacă asta vrei.
Apoi adaugă râzând:
           - Mi-ai oferit un dar, mi-a venit mie rândul să te bucur.
Nu-mi vine să cred, aproape uitasem ce înseamnă să-ți facă cineva o bucurie, uitasem că pe lumea aceasta există şi oameni! Această ofertă m-a determinat să las garda jos şi netaxată glumiţa lui.
          - Da! Vreau! Sigur, imediat, în cinci minute sunt gata. Trec în camera alăturată, trag în viteză hainele pe mine, ies imediat cu bagaj cu tot, el zâmbeşte şi adaugă:
           - Ce grad ai? Se vede că ai făcut armată, te-ai echipat în timp record.
Eu zâmbesc, dau un telefon şi amân întâlnirea la cafea pentru o altă zi.
            Coborâm din bloc. Pe scări, ne întâlnim cu o cunoştinţă care mă reţine câteva clipe să-mi relateze  scandalul din serile trecute de la Consiliul Popular. Doamna Ghițescu a fost alungată de revoluționarii revoltați, înfierbântați, i s-a scotocit prin dulapuri, lumea de afară era foarte agitată, cei din interior aruncau pe fereastră cartuşe de Kent, sticle de vin, wisky, coniac, pachete de cafea, genți, cutii cu pantofi, cei de afară se repezea să le prindă ca la nunţi, când îşi aruncă mireasa peste cap, în spate,  buchetul şi amatoarele la măritiş se calcă în picioare să-l prindă, sau, ca acum, când vin ajutoare cu pachete de mâncare pentru nevoiaşi, lumea se distrează, mare tragedie!
            Urcăm în maşină.
Am noroc, are mașină cu număr par, altfel n-am putea ieși din oraş. Era ordin de la faraon, rămas, încă, în vigoare să se circule pe străzile patriei alternativ, într-un weekend mașinile cu număr par și în următorul cele cu număr impar introducând, în același timp, și rația la benzină pentru a limita circulația cu scopul decongestionării traficului, dar nu s-a dublat numărul autobuzelor, dimpotrivă, mersul şi revenirea acasă de la serviciu îţi ocupa ziua întreagă.
         Era o strategie foarte bine gândită. Omul trebuie să fie  nemulțumit, înspăimântat pentru ziua de mâine, grăbit, agitat; să piardă mult timp în stații, să fie într-o lungă și iritantă așteptare.  Aceste constrângeri erau fructificate de cei care puteau face rost de combustibil, dar și de cei care aveau nevoie de el și așa se face că, deși totul era raționalizat, unii circulau fără restricție, având chiar și mașini cu numere de schimb; se înțelege că bișnița era cea mai comodă metodă pentru unii ca să supraviețuiască, iar pentru alții ca să-și rotunjească considerabil veniturile.
          Observ că Leonardo şofează foarte bine, stăpâneşte bolidul, o marcă rusească, Lada.
După un drum greu, o şosea plină de gropi, pe care alternau porţiuni de drum înzepezit cu cele acoperite de gheaţă, așa, ca a doua oară, să nu mai ai curajul să  revii pe drumuri rămase  neschimbate de la bombardamentul din al doilea război mondial, ajungem în faţa casei părinţilor.
          -Greu drum, nu-mi imaginez că te-ai născut în satul acesta, şcoala unde ai urmat-o, mă întreabă.
          -Aici, îi răspund, inclusiv ciclul gimnazial. În acest sat sărac, aşa cum îl vezi, nu există casă din care să nu fi intrat la facultate între unu și patru copii, ca în familia noastră. Cătunul acesta a împânzit țara cu tineri valoroși în toate domeniile.
          -Serios?!
          -Da! Iar mie, niciodată nu mi-a fost rușine să-mi declin identitatea și condiția socială a părinților mei, dimpotrivă, acesta a fost un motiv de mândrie.
El mă privește și ascultă cu atenție, în timp ce adaug:
          -Eu nu sunt produsul relațiilor dintre familii, a sutelor de ore de meditație, nici a influențelor de orice fel. Am plecat în lume pe drumul meu singură, fără susținere, fără recomandare și fără să fac uz de arsenalul instrumentelor feminității. Am plecat singură, pe picioarele mele, având ca reper părinții și valorile morale cultivate în familie, încrederea că forța e în mine, că pentru mine doar eu pot face ceva. Cad, îmi șterg lacrimile, mă ridic și merg mai departe. Nu datorez nimănui nimic. Sunt rezultatul propriei mele deveniri, bună sau rea!
Leonardo mă ascultă și nu spune nimic. Apoi mi se prezintă:
         - Părinții sunt universitari. Tatăl meu, la  Medicină Veterinară, iar mama, bunica și restul familiei mele, din tată în fiu, la Chimie. Am deschis linia unei alte pasiuni decât restul familiei, sunt lector la Arhitectură.
Nu-și amintea la a câta pereche de opinci era familia lui, dar, pronunțând acest termen, ochii mi s-au împăienjenit de lacrimi. Și-mi amintesc cât de bucuroasă am fost, la un Crăciun, ca acesta, când tata m-a dus la un croitor şi mi-a comandat o hăinuţă scurtă, de culoarea maro-roşcat, cu un guler din blăniță de miel, brumărie, eram atât de bucuroasă că şi noaptea dormeam cu hăinuţa lângă mine, în pat, un motiv în plus pentru fraţii mei, ca să mă irite şi să se distreze pe seama mea. Mai greu era cu încălţămintea; ori nu ajungeau banii, sau, poate, nu se găsea la cooperativă, cert este că minunaţii noştri părinți încercau să ne înnoiască pe fiecare de sărbători, în felul lor, după buget!
        Crăciunul ca și Paștele erau sărbători marcate de sacralitate şi ei le respectau cu sfințenie, de la primenirea casei ce presupunea văruirea pereților încăperilor în care se locuia, vopsirea ușilor, geamurilor, spălarea țoalelor de pe jos, a covoarelor din camerele mari, schimbarea paielor din mindire, astfel încât totul să miroase a proaspăt, a curat și până la înnoirea hainelor copiilor și chiar înnoirea culcușului animalelor. Ei, sărmanii, nu intrau în acest ritual; se hrăneau din bucuria de pe chipurile noastre și asta-i făcea fericiți.  Odată cu hăinuța aceea mi-a făcut şi o pereche de opinci din piele de porc, ţineau cald şi nici nu-mi puteam imagina cum ar fi fost  să fiu încălţată cu o pereche de cizmuliţe, după cum nici cele de la oraș care-şi chinuiau picioarele în cizmuliţe nu-şi puteau imagina bucuria de a avea picioarele încălţate, fie și în opinci şi nici căldura din ele. Nu eram departe de un ţăran al lui Rebreanu care-şi compătimea boierul pentru frigul din conacul lui, îmbiindu-l să se încălzească în bordeiul său.
Iar Leonardo, nici el şi nici familia sa, din tată în fiu, nu-şi aminteau la a câta pereche de opinci erau, refuzând să-şi imagineze cum ar fi fost chiar să le şi poarte.
              - Nu intri? Să vezi cum e într-o familie ţărănească în ziua de Crăciun. La noi în familie, masa de Crăciun  se serveşte doar după ce vin părinţii de la biserică, de la slujba de Crăciun, cu bucatele sfinţite.
Se codește; ar accepta, dar nu știe cum va fi, îl observ, și continui:
              - Noi respectăm tradiţia. Dimineaţă, în ziua de Crăciun, ne sculăm, ne spălăm, ne strângeam paturile, ne îmbrăcăm cu haine curate, special pregătite pentru această zi, ne închinăm în faţa icoanei, spuneam Tatăl nostru, apoi mergeam şi sărutam mâna părinţilor  în semn de respect şi, fiecare, până la revenirea lor de la biserică, executam o pasiune, de exemplu, lectura sau rezolvarea unor probleme, ori  cum am văzut într-o iarnă o bătrână din vecini care se apropia de suta de ani şi  executa, cu o sapă, mişcarea ritmică a prăşitului în zăpadă în jurul unui cocean înghețat. Tradiţia locului cultiva credinţa în ajutorul divin la  executarea muncilor zilnice în anul în curs.
Leonardo mă urmăreşte cu atenţie, chipul său e marcat de uimire, i se pare că a intrat pe un alt tărâm, poate cel al paparudelor, pe care eu îl părăsisem demult. Părea că ar fi început o iniţiere.
         Pentru el această zi era una ca toate celelalte, diferenţa o făcea schimbul de daruri între membrii familiei, urările telefonice, eventual o vizită la bunici, la rude, în general. Urma tradiţia familiei şi singura lui religie ca şi credinţă era structurarea anului pe număr de congrese la care a participat sau va participa, cărți publicate, proiecte, examene, participarea la saloanele de inventică în domeniu. Pentru arhitectură se intrase într-o altă epocă, cea a temerarilor, avea o viziune futuristă despre ansamblurile arhitectonice care ar putea să  sfideze gravitaţia şi legile geofizice.
           În timp ce povesteam în mașină, în fața porții, neavând, parcă, curajul nici să intre, dar nici să plece, simțindu-se ispitit, presimțea că va descoperi un univers diferit de cel în care își derulase existența, observ în oglinda mașinii siluetele părinților care veneau cu bucatele sfințite de la biserică. Tata era îmbrăcat cu o scurtă neagră, groasă, o țesătură deasă, din lână, cu căciulă neagră din blană de miel, iar mama cu o haină de astrahan, neagră, îi adusesem  material de la speculanții care făceau trafic cu produse aduse de la moldoveni, de peste Prut, cu șalul ei din cașmir de culoarea crem cu o combinație de desene în țesătură, negru cu verde. Erau frumoși, în vârstă, dar erau frumoși, un cuplu de țărani gospodari, de români adevărați.
        Îi văd apropiindu-se de poartă și, ca surpriza sosirii mele să fie și mai mare, nu cobor din mașină decât atunci, când ei ajung în dreptul mașinii. Deschid portiera, îi strig, surpriza e mare, le sărut mâinile, așa era tradiția, un semn de prețuire și respect, ne îmbrățișăm, coboară și Leonardo, sunt surprinși de chipul lui, cu basca lui a la Da Vinci, e primul bărbat pe care  îl văd însoțindu-mă, sunt încurcați și emoționați, credeau altceva, dar mama, care avea întotdeauna prezență de spirit, deschide poarta, apoi ușa casei, se înțelege, și intrăm.
       Toată familia așteaptă într-o solemnitate desăvârșită  sosirea părinților de la biserică; surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât în spatele lor am intrat și eu, și nu numai. Chipul lui Leonardo îi surprinde prin straneitate și volum. Încăperea este plină de lumină, de la candelabru, dar și o lumină răspândită de chipurile plăcute, blânde, pline de bucuria revederii  și de aerul de sacralitate impus, parcă, de părinți prin postul prelungit în vederea sfințirii bucatelor după un ritual străvechi, transmis din vechime, de la părinți către copii, nici ei nu mai știau când a început acest ritual, dar care a ajuns până în epoca modernă.
      Încăperile sunt bine încălzite, jarul din sobă și trosnetul lemnului de stejar învăluit în flacăra azurie  răspândeau în inimile familiei reunite în jurul unei mese lungi bucuria unui trai curat, îndestulat, echilibrat, marcat de iubire, înțelegere și respect.
            Mama, argintul viu în jurul căreia toate lucrurile căpătau formă, viață și sens a început să pună pe masă bucatele conform tradiției din ziua de Crăciun, ajutată de tata care dorea să se laude cu țuica lui din tăscovină, tradițională, pe care orice român, oricât de sărac, în această zi o avea pe masă, bineînțeles, el însuși ajutat de Călin, fratele cel mai mare care executa oficiile. Toți eram așezați  în jurul unei mese lungi, în capul ei, de fiecare dată, nu stătea tata, ci Călin.
            Era o modalitate prin care își iniția feciorii pentru statutul de viitor cap de familie. El se așeza unde rămânea un loc liber, fără vreo pretenție anume, pentru că intenția lui nu era de a se impune prin autoritate, ci prin atitudine, înțelepciune, prietenia cu noi, model pe care ni-l oferea zilnic.
            Astăzi, la masă, era  un membru în plus care a fost imediat asimilat și introdus în atmosfera patriarhală. Masa a început cu paharul de țuică pe care l-au servit de la bătrâni, la generația nepoților adolescenți, ceilalți, mai mici, uitându-se cu jind când erau săriți la rând.   
          Apoi, mama a adus platourile cu produse de casă preparate  din porcul crescut și sacrificat special pentru sărbătoarea creștină. Acesta era un obicei  de la care doar cei săraci și, prin urmare, negospodari, abdicau, dar era ceva rușinos. Masa s-a umplut imediat cu platouri de pe care nu lipseau cârnații condimentați, păstrămioara, șunculița care se făcea rouă în gură, chișca, toba, dar și brânza de oi, pe care orice gospodină se îngrijea să o aibă pe masă de sărbători. Țuica l-a încălzit pe Leonardo, i-a dezlegat limba, a devenit volubil lăudând bucatele, care se aflau doar la începutul ritualului. Apoi borșul din carne de porc, bucăți de iepuraș și bojog, o licoare dumnezeiască care l-a făcut pe Leonardo să o savureze în tăcere și rar, bucurându-se de impactul pe care îl avea asupra papilelor gustative; au urmat sarmalele mici în foi de varză dulce, în foi de viță și chiar și în foi de varză acră pentru doritori.
           În capul mesei, stătea Călin care avea grijă să-i aibă lângă el pe copiii săi, nepoții mei, Daniel și Oana, apoi Veronica, soția sa, urma Dan, cu Radu și Cătălin, soția lui, Elena,  apoi Grigorina și copiii săi, Cornel, Corina, Dana și Casian, soțul ei, Dumitru, urma Georgeta, sora noastră dragă, sortită prin căsătorie unui destin tragic, copiii ei, Cristi și Ovidiu, apoi Lola, cu copiii săi, Cristina și Pompiliu și soțul ei, Marin, apoi tata și Leonardo,  mama și eu.
Este o atmosferă destinsă, toți sunt absolvenți de studii superioare, iar cei din generația tânără urmează cursurile unor facultăți de prestigiu sau visează să intre la o asemenea facultate.
            Masa se derulează în liniște, fiecare fel reprezentând o altă surpriză a melanjului de gusturi și arome, frăgezime și artă culinară în care mama era desăvârșită, cozonacul cu nucă și plăcinta cu brânză de oi fiind nelipsite de la un asemenea ospăț. Între felurile de mâncare, Calin avea grijă să toarne din vinul preparat  din vița-de-vie cultivată pe terenul din jurul casei.
        După acest moment, s-ar fi  părut că nu mai urmează nimic, dar abia acum prezența în jurul mesei devine spectaculoasă, pentru că foamea odată potolită, setea stinsă, bucuria revederii și ea, începe partea a doua a acestui festin care este unul spiritual.
Toți trebuie să ne prezentăm  realizările de la ultima întâlnire, eventual dificultățile cu care ne-am confruntat, noutățile, de obicei, învățasem fiecare să ne asumăm acțiunile, dar și urmările lor, încât nu erau surprize care să depășească așteptările. Și așa începeau poveștile…
Aceste povești nu ofereau un moment de deliciu, ele reprezentau un imbold, un exemplu viu care venea nu din modele din afara familiei, ci din interior, și așa, în mod tacit, se declanșa o competiție între noi, frații, și chiar fiecare într-o competiție cu sine însuși, fiecare făcându-și propriul proiect al autodepășirii; aceste povestiri reprezentau un impuls pentru acțiunile noastre viitoare, care ne obligau, pe fiecare în sinea lui, la anumite angajamente ce urmau să fie îndeplinite până la următoarea întâlnire de familie.
        Leonardo asculta, privea pe fiecare, era atent la modul în care fiecare, în parte, dar și părinții gestionau orice moment oricât de înălțător sau de critic ar fi fost.
Senzația mea era că nu a fost pregătit să asiste la o asemenea întâlnire de familie  și, ulterior, mi-a mărturisit că astăzi se simte mai bogat decât ieri, că a acumulat experiență despre adevărata viață de familie cum nu acumulase în toată existența sa până la acest moment. Se simțea stingher, avea sentimentul că a trăit singur într-o casă rece cu oameni ocupați, robotizați și a căror viață era programată de orarul congreselor, burselor în străinătate, conferințelor etc.
         La acest moment se simțea în plus.  Ar fi vrut să-și spună și el realizările, neîmplinirile, să se laude, să vadă reacția celorlalți, simt asta, dar nu are curajul necesar, crede că, deocamdată, nu era nici locul, nici timpul, era doar un mare necunoscut, primit cu multă căldură în sânul unei familii căreia îi adusese fiica acasă, nesperată surpriză pentru ei și pentru ea.
         Învățase doar să urmeze programul familiei, un program impus, executat mașinal, că trebuie, nu că își dorește sau că îi este necesar.
         A venit și rândul meu. Știam să pun în lumină realizările și să ascund între cuvinte un impas, dar acest lucru  nu-i scăpa niciodată mamei. De fapt,  eu anulam prototipul personajului din lumea basmică, unde mezinul este bărbat și se dovedea, în timp, cel mai destoinic dintre frați; în familia mea, eu eram mezina și acțiunile mele ca și rezultatele lor, de multe ori, o făceau pe mama să mă creadă o nălucă.
Ne ridicăm de la masa prelungită, tata deschide radioul.
           Se difuzează o melodie cu un mesaj foarte puternic, Eminescu, interpretată de Doina și Ion Aldea Teodorovici, pe un text scris de Grigore Vieru. Ne trec fiorii, părul se ridică pe trupurile noastre de emoție, țara e la ceas de cumpănă.
          Pe un alt post, se transmite, spre bucuria generală, vestea că tiranii au fost judecați și executați prin împușcare. Mama, fără să fi iubit vreodată regimul comunist, duce mâna la ochi, șterge grăbit o lacrimă, apoi își face semnul crucii, tata la fel, noi ne uităm mirați, mare păcat, mare nenorocire se va abate peste această țară, mare păcat, repetă și tata, chiar  în ziua de Crăciun, când lumea creștină sărbătorește Nașterea Mântuitorului.
După o asemenea reflecție nu mai este nimic de spus, toți se gândesc la ce va urma, fiecare în sinea lui, la familia lui, cum va depăși acest moment, în fine, fie ce-o fi!
        La televizor, se transmit fragmente din lupta de stradă, încă, procesul judecării, condamnării și executarea familiei prezidențiale, beneficiarii unui tratament neadecvat oamenilor, nu pe măsura rangului, funcției avute, dar chiar și pentru  necuvântătoare tratamentul era inuman; apărarea devine acuzare, acuzarea este reprezentată de un complet de judecată constituit ad-hoc.
        Granițele țării s-au deschis! A fost prima măsură democratică, cine a avut de plecat, a plecat, cine a fost de venit, a venit.
        Leonardo se pregătește de plecare, o tristețe grea, nelămurită s-a lăsat peste noi. Mulțumește pentru ospitalitate, o felicită pe mama pentru bucate, pentru bucuria de a fi petrecut un Crăciun memorabil în sânul unei familii tradiționale  necunoscute, deocamdată, pe ambii părinți pentru firescul din atitudinea lor și pentru modelul de viață oferit.
Îl conduc până la poartă și-mi zice:
        - Încă nu-mi revin. Parcă aș fi ieșit dintr-un univers paralel! A fost real Crăciunul pe care l-am petrecut împreună? Credeam că eu îți ofer o bucurie, spune el, de fapt, tu ești cea care mi-ai deschis o poartă spre cer, spre adevărata frumusețe a vieții. Și privirea pătrunzătoare și plină de strălucire, seninătatea din ochii părinților tăi…acum înțeleg, completează el, de unde se adapă înțelepciunea oamenilor simpli: din spiritualitatea neamului, din simplitate și din viața trăită autentic.
          -Nu a fost nimic special, îi răspund. Și eu, dacă m-ai fi invitat la tine, probabil, aș fi simțit la fel.
Nu-mi răspunde, se uită în altă parte, îmi ocolește privirea și spune:
         -Mă voi gândi la această zi! Când ajungi în oraș, dă-mi un semn. Sărut mâna!
         -Drum bun!
Și pleacă.
Revin în casă, toți sunt îngrijorați de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Marile nenorociri, atunci când se declanșează, ai sentimentul că te-au găsit în momentul tău de grație și că ți-au frânt zborul; de aici înainte nimic nu va mai fi la fel; totul va fi altfel!
 Nu mă așteptam la mutații salutare  poporului. Ascultasem de multe ori Europa Liberă, se făceau promisiuni, iar dacă se promitea, nu însemna că cei ce le înaintau le vor și pune în aplicare; nimic nu era cert. Multă agitație, dar și multă manipulare.
             Vacanța a trecut repede și după cele câteva zile petrecute în familie, a sosit și momentul plecării, chiar în ziua de Sf. Bobotează, o sărbătoare creștină cu multiple semnificații la români, la moldoveni, în special, prin credințele, practicile și obiceiurile legate de această zi.
            În ajunul Bobotezei, se făcea curățenie în casă și se ținea post. Tinerii, în special, cei necăsătoriți, elevi de liceu, studenți puri, morali mergeau la slujbă la biserică, într-un act de purificare pentru ziua următoare când ar fi urmat să participe la procesiunea de scoatere a icoanelor din biserică și deplasarea cu ele într-un ritual ortodox în centrul satului unde urma să se țină slujba de sfințire a apei; tot în ajun, preotul trecea din casă în casă cântând ” În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…” Sosirea preotului în casele creștinilor era întâmpinată de orice familie cu pioșenie, gospodina ținând în mână o lumânare aprinsă, o cană cu apă și un fuior de cânepă, iar preotul stropea cu agheasmă prin toate încăperile casei, sfințindu-le, apoi întindea crucifixul să fie pupat de toți membrii familiei, care, pe rând, se închină făcând semnul crucii. Părintele turna în cana cu apă din vasul lui o picătură de  agheasmă, înmulțind-o…după legendele creștine, iar în casa unde era fată de măritat lăsa o crenguță de busuioc pe care tânăra ar fi urmat să o pună sub pernă, în noaptea spre Bobotează, ca să-și viseze ursitul. Nu prea credeam, depășisem nivelul acestor ritualuri primare, însă tentația rămânea.
         Tinerii cei mai destoinici urma să se arunce la prima oră a dimineții în râul de la marginea satului și să scoată crucea de gheață, aruncată, în timpul slujbei, în râu. Era o competiție ca la vechii daci în care cei aleși trebuie să fie bărbați destoinici, frumoși, inteligenți, curați sufletește, neprihăniți. Cel ce scotea crucea, în ziua de Bobotează, din apa aproape înghețată a râului, era binecuvântat de preotul satului pentru curajul și forța credinței. Apoi, după sfințirea apei, bărbații, în special, luau agheasmă și mergeau, în primul rând, să sfințească mormintele, apoi curtea, pământurile din proprietate etc, apoi se așezau la masă cu familia reunită ca în ziua de Crăciun.
         În acea zi, dimineață, pe o vreme vitregă, geroasă, în care până și zâmbetul îți înțepenea pe chip, îmbrățișându-mi părinții, am urcat în autobuzul înghețat, prin geamul căruia nu se vedea nimic, parcă intrasem într-un tunel de gheață, un adevărat iglu și am plecat spre  „dincolo de nori” cu inima chircită de durere, încordare  și neîncredere.
        Șoferul dă o cheie. Motorul se opune, nu vrea să pornească. Repetă comanda și, după multe încercări, un zgomot semănând mai degrabă cu un râgâit decât cu sunetul unui motor pornit, anunță victoria omului asupra mecanismului înțepenit de ger.
       Drumul lung, plin de hopuri, gropi rămase din timpuri străvechi care ne anunță că pe aici epoca de aur nu a trecut, mă poartă în lumea amintirilor de ieri și de azi; revin în minte, pe rând, chipurile lui Walter, a lui Victor, Leonardo, Atilla…