Cezar Haiura contrabanda(Cezar Haiura – „poet de contrabandă”, Ed. Agnos, 2017)

              Dincolo de timpul propriu-zis, se naşte un altfel de timp, paralelă cu autostrada temporală se află alternativa, culoar secret de dorinţe şi nelinişti. Parcursul este cu atât mai interesant, cu cât se face altfel decât şoptit cum s-ar fi crezut, ci răspicat, încât ar trebui să audă până şi poliţia autostrăzii...
              „Poet de contabandă” fiind, într-„A opta zi”, Cezar Haiura realizează perspective îndrăzneţe, în spaţiul său personal nesufocat de trafic, sporind laturile onirice până dincolo de orizonturile uneori cenuşii. Poetul comunică mai puţin cu lumea, preferând mediul înconjurător în variantă netoxică, şi chiar are ceva important de dres cu divinitatea... „M-ai răstignit cu ochiul tău atent/ Şi tot întrebi dacă mă doare norul,/ Tăcuţi copaci s-au scurs din element,/ Iar mierlelor nu le mai place zborul.// Răchiţi cochete-mi vizitează pragul/ sub umbra ce scalpează trandafirii,/ Eu fug din rai să îţi sărut toiagul/ Alunecând prin copcile iubirii.// Tu spune-i să-mi rezerve răsăritul/ nemângâiat, să-l plimb uşor prin mână,/ Şi să-i ofer, când spumegă sfârşitul,/ În dar a opta zi din săptămână.” (A opta zi).


               Cu accente de iluzionist, Cezar Haiura se delimitează de mecanica firescului, inventându-şi şi susţinându-şi o relativitate ce nu se sfieşte în a transcede forme şi fonduri nebănuite, într-o imagistică bogată... „Prin vămile sufletului/ îmi port nemurirea/ fără accize,/ sar gardurile ochilor/ închişi/ cu imepertinenţa vagabonzilor/ şi mă afund în suflet/ să-i imaginez replica/ zborului// pentru smoala importată/ din ochii inundaţi ai madonelor/ nu folosesc licenţe anonime,/ ci îndes cu dezinvoltură/ în buzunarele celor blamaţi/ cu oblice testatemente/ cuvinte netimbrate/ drept şpagă izbăvitoare” (Poet de contrabandă).
               Sarabanda asocierilor nonconformiste poartă dramatismul unei vieţi imposibile, în care moartea reprezintă un personaj-cheie, ce se încăpăţânează să zâmbească simpatic de după pâcla de mister în care se fandoseşte nestingherită ca o crăiasă necesară şi chiar obligatorie. Se desfăşoară ritualic şi se impune permanent şi plenar, încât viaţa arborează un soi de disperare mută... „Moartea are parfum de metresă/ Perfidă ca noaptea polară/ Te plimbă prin seri cu adresă/ Cu paşi nevăzuţi, ca de fiară./ Dansează prin ţevi ghintuite,/ Iar gura avidă de focuri/ Surâde din vârf de cuţite.../ Şi toate sunt tragice jocuri.// Te picură verde din pâclă,/ Copile născut prea devreme,/ Eşti cruce pictată pe sticlă/ Sau umbra iubirii ce geme./ N-aş vrea să-ţi privesc crestătura/ Cea nouă pe patul de zgură,/ Eşti vremilor noastre măsură/ Şi-ţi urli durerea şi ura.// Cârligul ascuns între palme/ Aruncă-n spirale tristeţea/ Zburdalnică-n clipele calme/ Ce-ţi fură prin ochi tinereţea./ Crestează o dungă mai lată/ Pe capătul vieţii pătate/ Şi morţii dă-i încă o dată/ Ofranda din sânge de frate.// Plămânii tăi îşi cântă rugina,/ În triste mări scufundă retina./ Din ochii verzi cu surâs de sânge/ Soarele răscopt scuipă şi plânge.” (Sniper).  
               Ascuţimea limbajului este justificată şi chiar corespunde biunivoc trăirilor pe muchie tăioasă, impasurilor existenţiale doldora de grimase răutăcioase, de ghionturi, de îmbrânceli şi alte valuri de nenorociri. Poate fi privită chiar ca o metafizică a netrăirii, o ecuaţie a nehotărârii simţurilor în a se aşeza confortabil într-un înţeles organic, fiind preferate zvâcniri abrazive în locul pulsaţiilor ritmice.
              Cezar Haiura practică o semantică a surprinderii, întreţinută de un suflu cadenţat de nelinişti. Cu o puternică expresie şi o largă nuanţare a sugestiei, este decantată în mod natural poezie adevărată.