Amina11De ce

De ce ne naștem și de ce murim,
Ciudat,să nu știi scopul existenței tale,
Nu știm,ciudat,nici de unde venim,
Și nici de pe ce ape-o luăm la vale.

De ce iubim și apoi de ce urâm,
De ce n-avem doar dragoste în minte,
De ce iubirea-i parcă alt tărâm,
Și de ce ura pune otravă în cuvinte.



De ce copii noștri-s drăgălași,
Și iubitori când au de noi nevoie,
De ce sunt unii curajoși și alții lași,
De ce a fost Potop,de ce a fost Noe

De ce îi prețuim doar pe cei morți,
Și nu-i vedem nici cum când sunt în viață,
De ce sunt vorbe spuse pe la porți,
Și nu le spunem ce gândim,în față.

De ce vorbim mereu despre trecut,
Când n-avem nici prezent nici viitor,
De ce nu spunem STOP,de la început,
Și de ce ținem tot mereu la Scor.

De ce doar cei deștepți sunt curioși,
De ce tâmpiții n-au nici o-întrebare,
De ce sunt unii prea evlavioși,
De ce sunt alții doar umbre la soare.

De ce ne enervează,Da DE CE
Și de ce nu avem mereu răbdare,
De ce nu dăm răspunsuri ori si ce
Căci un răspuns are orice intrebare,

De ce curg apele șuvoi la vale,
De ce râul sapă grote în munți,
De ce la naștere noi spunem doar vocale,
De ce maturi,noi devenim cărunți-

De ce prostia nu-i ceva ce doare,
C-am încerca să ne ferim de ea,
Și de ce frumusețea-i trecătoare,
Și când o ai nu te ingrijesti de ea.

De ce băieți frumoși iau doar urâte,
Și ies copii ca vai de mama lor,
Iar o frumoasă ia mereu o brută,
Ce-i scoasă parcă din calculator.

De ce bogatul e mereu sătul,
Și nu-l crede pe sărac ca n-are,
De ce deșteptul e mereu credul,
De ce minciuna picioare n-are.

De ce în orice padure,mai sunt și uscături,
De ce-s acoperite,doar de lăstarii tineri,
De ce după beție,ai chef de murături,
Iar dintr-o săptămâna,Sfântă,e doar Vineri-

De ce avem conducatori handicapați,
Și cum de au susținere în lume,
De ce sunt mai destepti cei din Carpați,
Și de ce nu-și duc faima în renume.

De ce mă întrebi pe mine,chiar de ce?
Ce crezi că-s ghicitor sau sunt oracol,
Ea,viața îți va răspunde la orice,
Căci viața însăși este un miracol.



Victime neliniștite
 
Lacrimi îți curg pe-ai tăi obraji
Căci te-a orbit și nu mai vezi,
Ești fermecat de-ale ei vrăji
Și ai ajuns să n-o mai crezi.
 
Te-ntrebi de ce oare chinuie ,
Și ce-ai făcut de ești vinovat?
Ea continuă să te învinuie
Pentru ce?Tu tot n-ai aflat....
 
Și ai ajuns să nu mai  crezi
Vreodată ea să fi iubit.
Să nu mai poți nici să meditezi
Fiindcă ea te-a neliniștit.




Jocul iernii

 
E un tablou mirific dincolo de fereastră
Care stă neclintit sub o mantie albastră.
Pământul a căpătat îmbrăcăminte argintie
Fiind scutit astfel de o întreagă monotonie.
 
Copii mulți se dau pe derdeluș țipând,
Alții se împing și cad în zăpadă râzând.
Iar după un timp,cei mici de foame aduși
Vin acasă obosiți grămadă pe la uși.
 
Copacii mulți desprinși parcă din basme
Au albit mai toți acoperiți de fantasme.
La ei acest omăt pe crengi este sublim.
La noi arată doar că tot îmbătrânim.
 
Viscolul strigă amarul,creând simfonii
Iar frunzele rămase îmi stârnesc armonii.
El se  face mai auzit  și eu tăcut,
În fața pulberii albe devin cu încetul mut.



Tu ești a mea natură
 

De ploaia cade-ncet pe frunze
Și-apoi se scurge încetișor,
Te-aș vrea și preschimbată-n raze,
Sau poate-n frunze,sau poate-n nor.
 
Vreau să devii a mea natură
Fă-te un pom înalt,frumos
Și de mi-e dor de a ta gură,
Să-mi dai te rog un fruct gustos.
Unul din care am să mă-nfrupt
 Cu multă sete și mult dor
Să-mi de-a răbdarea să te-aștept
Și în final să pot să mor.
 
Te rog nu mi-l da otrăvit,
Urât,stricat sau cu vreun vierme
Chiar de n-am spus-o,te-am iubit
Pentru ce ai fost,nu pentru forme.