Fotografie Iulia Maria CihereanEditura Polirom (Colecția <<PLURAL M>>),  Iași, 2018, 205 pagini
    
           Vintilă Mihăilescu a fost un antropolog cultural român, publicist și psihosociolog.. A absolvit Facultatea de Psihologie din cadrul Universității din București (1974). Imediat după terminarea studiilor, a fost cercetător în psihologie la Institutul de Geriatrie (1974-1978), iar apoi a fost cercetător la Centrul de Antropologie, care se află sub egida Academiei Române. A fost profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Sociologie al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din  București, unde a susținut numeroase cursuri de antropologie. Începând cu anul 1998, Vintilă Mihăilescu a scris și publicistică, având o cronică permanentă la revista culturală ,,Dilema Veche”.
            În perioada 2005-2010 a fost director general al Muzeului Țăranului Român. În anul 2006 a fost decorat de președintele țării pentru serviciile aduse culturii române.
            Vintilă Mihăilescu a scris mai multe studii, precum: ,,Socio-hai-hui: o altă sociologie a tranziției” (anul 2000, Editura Paideia, București); ,,Socio-hai-hui prin arhipeleagul România” (anul 2006, Editura Polirom, Iași); ,,Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape” (anul 2009, Editura Polirom, Iași); ,,Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie publică” (anul 2013, Editura Polirom, Iași); ,,Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană” (anul 2017, Editura Polirom, Iași).


            Volumul ,,Etnogeneză și țuică” a apărut în anul 2018, la Editura Polirom la Iași și face parte din colecția <<Plural M>>, dintre care amintesc de alte câteva volume:

             ,,Lumi ale gândirii. Zece eseuri logico-metafizice” (2019) de Mircea Dumitru; ,,Înrădăcinarea” (2018) de Simone Weil; ,,Fabula existențială” (2018) a lui Ștefan Afloroaei; ,,De la Burebista la Iohannis. Istorii, analize, satire” (2017) a lui Sorin Mitu; ,,Amazoanele. O poveste” (2013) de Adriana Babeți și altele.
            Volumul lui Vintilă Mihăilescu propune o conturare a  imaginii societății românești contemporane, trecând de la o realitate imediată și ajungând până la o ,,actualitate a trecutului” (coperta posterioară). Este o carte de eseuri (unele mai lungi, altele mai scurte), care cuprinde diferite incursiuni spumoase privind diferite mentalități ale românilor, diferite obiceiuri vechi, dar și noi. Autorul pornește adesea de la lucruri simple în a-și susține tezele și interpretările și de fiecare aduce în discuție exemple reale pentru a avea o bază solidă în tot ceea ce afirmă.
            ,,Etnogeneză și țuică” se înscrie în domeniul științelor sociale, dar și în sfera antropologiei ca disciplină științifică. Antropologia se ocupă, în primul rând, cu studiul științific al omului, din toate epocile, tratând toate dimensiunile umaninității. În centrul acestei științe se află cultura care reprezintă specia umană.
            Extinzând discuția privind încadrarea volumului lui Mihăilescu ca fiind un studiu antropologic, el aparține și unor ramuri ale acestei științe, precum: antropologia socială sau culturală (care studiază evoluția oamenilor, a condițiilor lor de existență, a relațiilor între oameni și instituții, puncte atinse întocmai de autor în lucrare) și antropologia lingvistică (care studiază limbajul și limba transpuse într-un context socio-cultural, ceea ce se regăsește analizat și la Mihăilescu).
            Pe lângă studiul de față, mai amintesc de alte studii ce se înscriu în acest domeniu (al antropologiei, al științelor sociale) ce au apărut la editura ieșeană Polirom, ca de exemplu: ,,Bafta, Devla și Haremul. Studii despre cultura și religia romilor” (2019) de Mirel Bănică; ,,Cațavencii și tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)” (2018) de Eugen Istodor (doctor în sociologie cu o teză despre umor, coordonată de însuși profesorul Vintilă Mihăilescu); ,,Germanii din Banat prin povestirile lor” (2018) de Smaranda Vultur; ,,Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură” (2016) a lui Andrei Oișteanu.
            Opera lui Vintilă Mihăilescu cuprinde mai multe capitole (4 capitole), ce sunt la rândul lor alcătuite din alte subcapitole. Cartea debutează cu o scurtă introducere , capitolul numindu-se ,,Etnogeneză și țuică. O introducere”. Primul capitol se intitulează ,,Actualitatea trecutului”; cel de-al doilea capitol se numește ,, Prezentul continuu. Acasă sau în casă, corp și suflet?”; cel de-al treilea capitol poartă denumirea de ,,Între trecut și prezent. Conflictul generațiilor”, iar ultimul este numit de autor ,,Dilemele viitorului”.
               În introducerea studiului, autorul realizează o retrospectivă a istoriei neamului nostru românesc prin asemănarea acestei istorii a noastre cu istoria băuturilor românești (în speță, a țuicii) caracteristice sau pe care oamenii le-au consumat cu prioritate: ,,Vreți să înțelegeți istoria zbuciumată, la răscruce de drumuri și imperii, a neamului nostru? Ei bine, nimic mai simplu: geografia istorică a băuturii noastre naționale stă mărturie în acest sens. Iată un mic ghid compilat pentru dumneavoastră din scrierile specialiștilor în domeniu.” (p. 7).
            Vintilă Mihăilescu amintește de numeroase informații privind etnogeneza băuturii noastre naționale. Vorbește despre prima documentare a unei băuturi distilate din anul 1332: ,,Prima mențiune documentară despre existența cazanelor de fabricat o băutură alcoolică distilată pe teritoriul României pare să dateze din 1332” (p. 7).
              În continuare, tot în introducere, autorul pomenește de diferite origini și diferite etimologii  ale ,,vinarsului”. Prima dintre mențiunile sale este ,,palinca” care ,,are o proveniență austro-ungară […]. De regulă, este obținută din fructe diferite sau amestecuri de fructe, cu tării ce depășesc 40-50 de grade.” (p. 8). A doua mențiune se referă la ,,rachiu” care ,,este de origine turcească […]. În România, cuvântul este atestat într-o zonă ce cuprinde sudul și estul Transilvaniei și o parte din jumătatea nordică a Moldovei.” (p. 8). O a treia variantă pomenită ar fi ,,horinca”: ,,întâlnită doar regional în Maramureș și o parte a Bucovinei […].” (pp. 8-9). În plus, autorul remarcă ideea conform căreia nu se poate stabili cu exactitate etimologia și proveniența ,,țuicii”: ,,Dar surpriză: spre deosebire de toate celelalte băuturi, <<țuica>> are o etimologie total necunoscută!” (p. 9). Se amintește și de prima documentare istorică a aceste băuturi alcoolice, a ,,țuicii” ca fiind în anul 1570, în localitatea Turț (o comună din județul Satu Mare, Transilvania), unde s-a fabricat țuica.
            Fiecare capitol al lucrării se încheie cu diferite întrebări retorice, cu diferite afirmații care rămân deschise spre lector și ce pot fi interpretate și reinterpretate de ce nu de acesta. Autorul nu conchide nicioadată vreun capitol cu o idee fixă, permițând, astfel, să se realizeze un dialog între operă și cititor.
              Primul capitol ,,Actualitatea trecutului” cuprinde mai multe subcapitole precum ,,Statul…”; …și ,,Poporul”; ,,Chestiunea țărănească 2.0.”; ,,Principiul gospodăriei”; ,,Este românul <<paternalist>>?”; ,,Edificiile justiției”; ,,Ce ne mână pe noi în luptă?”; ,,Epocalismul interbelic”; ,,Emoticoane istorice” și ,,Sentimentul românesc al prispei. O feerie de primăvară”. Întreg acest prim capitol  este scris într-o manieră ușor ironică, sarcastică, dar și ludică pe alocuri ca toate capitolele de altfel din volumul antropologului.
              Autorul discută despre patrie, despre popor și despre mentalitatea românilor, care e de cele mai multe ori ,,învechită”. Acesta atrage atenția asupra unor proverbe care se pot reinterpreta, precum: ,,Noua zicală ar trebui să fie ceva de genul acesta: << Statul se face că guvernează țara și țara se face că se lasă guvernată…>>”. (p. 18).
             Tot în acest capitol, în subcapitolul ,,Chestiunea țărănească 2.0” se vorbește și despre ocupația principală a populației care a fost, desigur, agricultura. Autorul e foarte precis în a da informații lectorului, deoarece invocă diferite studii de specialitate (studii procentuale, studii ale unor specialiști etc). Spre exemplu, Mihăilescu zice că ,,prin 1930, populația ocupată în agricultură reprezenta, din totalul populației, cam 75% în țările balcanice (comparativ cu 20% în Germania sau doar 8% în Anglia începutului de secol XX!) și că populația rurală de după al Doilea Război Mondial încă se situa între 75 și 80%  în Albania, Bulgaria, Iugoslavia și România, doar Grecia având 63%.” (p. 24). Analiza autorului ajunge până în prezent, când oferă și mai multe informații precise, ilustrate printr-un grafic ce se regăsește la pagina 26. Acest grafic e și interpretat ulterior de autor, care semnalează interesul scăzut din prezent al românilor privind sectorul agricol.
              Această retrospectivă a chestiunii țărănești e tratată de autor ca o atenționare pentru români. Afirmația și-o susține dând exemple reale, concise în acest caz, oferind spre exemplificare un interviu al ambasadorului Norvegiei la București, din anul 2013: ,,Puteți hrăni 80 de milioane de oameni, dar importați două treimi din alimente. Este cel mai mare paradox. Este o nebunie.” (p. 27).
             În subcapitolul ,,Principiul gospodăriei” autorul vorbește despre perioada comunistă, când: ,,comunismul a anulat aproape integral resursele rurale prin cooperativizare și le-a înlocuit cu resursele industrializării și urbanizării.” (p. 30). Acest subcapitol e de o lucitate perfectă, deoarece abundă informațiile privind orânduiala gospodăriei în anii de comunism.
            Subcapitolul ,,Ce ne mână pe noi în luptă?” care e formulat sub forma unei întrebări retorice și aduce în discuție, în primul rând, etimologia cuvântului ,,victorie” dar și sinonimele acestuia (,,reușită”, ,,succes”, ,,triumf”) care provin din limba franceză, iar cuvântul ,,izbândă”, un alt sinonim al ,,victoriei”, provine din limba slavă. Astfel, de aici se poate trage concluzia că: ,,suntem un popor de țărani, iar țăranii nu prea sunt luptători din fire, astfel încât să-i preocupe prea mult victoriile. Ei o țin una și bună: apa trece, pietrele rămân. Și ce-i drept, cam așa a fost.” (p. 45).
            Vintilă Mihăilescu emite diferite aforisme, perfect sustenabile și valabile privind societatea românească din multe puncte de vedere: social, economic, cultural, politic, istoric. Aceste puncte de vedere vor fi reluate pe tot parcursul lucrării, fiind analizate din mai multe perspective sau din diferite perioade istorice ale societății românești.
              Capitolul al doilea este alcătuit din mai multe subcapitole la fel ca și primul, amintind despre câteva dintre acestea: ,,Acasă. Senzații și sentimente”; ,,Pachetul de acasă”; ,,Tabloidizarea sănătății”; ,,De la iarba dracului la vezi tu pe dracu'”; ,,Apocalipsa plictisului”; ,,Curiozitatea. Un post-scriptum”; ,,Plictisul și curiozitatea, cele două fețe ale autenticității?” și altele.
             În acest capitol, autorul pornește analiza sa privind societatea din exterior spre interior. Astfel că, ideile sunt puse în mișcare din afara câmpului vizual, adică pornind de la analiza ,,casei”, ajungând la ,,acasă”, care e tot în relație cu casa, reușind, în final, să atingă câmpul interior, precum analiza a ceea ce e ,,la modă” pentru un individ, îndreptânu-și, astfel, vizorul spre mijlocul problemei centrale, spre analiza societății.
            În primul subcapitol ce deschide capitolul doi al volumului, Mihăilescu se raportează la conceptul de ,,acasă” și ce înseamnă acesta pentru fiecare român, dar și la ,,sentimentul de acasă”, cum e perceput și simțit de fiecare în parte. Dă exemplu de un studiu realizat în capitală, documentar  prin care se face o comparație între aceea ce gândesc bucureștenii față de ceilalți locuitori din alte orașe din țară.
            Într-un alt subcapitol, autorul aduce în atenție un subiect cât se poate de actual, de prezent, fiind vorba despre ,,pachetul de acasă”. Sursa de inspirație a autorului pentru acest subiect poate să vină tocmai din faptul că acesta (fiind profesor universitar) are contact permenet cu studenți  și, astfel, întâmplător sau nu, a auzit idei despre acest soi de: ,,insurecție subterană a domesticului în lupta cu înstrăinarea” (p. 69).
            ,,Tabloidizarea sănătății” este un subcapitol care conține idei despre domeniul sănătății și ce cred românii despre acest subiect foarte dezbătut. Autorul, prin diferite studii pe care le amintește în carte, demonstrează faptul că: ,,În domeniul sănătății, 82% dintre români sunt îngrijorați de sistemul medical, 31% nu au încredere în doctori și 39%, în spitale (IRES, 2010, 2014).” (p. 75).
            Într-un alt subcapitol se ironizează un subiect foarte prezent din actuala societate românească și anume moda ,,fațetelor dentare”. În manieră ironică, tot autorul într-un dialog (imaginar sau real) cu o colegă de-a sa, Magda Crăciun, afirmă că el nu știe ce-s alea ,,fațete dentare”: ,,Habar n-am ce-s alea <<fațete dentare>>  și cu ce se ocupă acești ,,smile designers”, așa că mă reped la Google.” (p. 86).
             Tot o temă în strânsă relație cu societatea în principal, este și ,,plictiseala”, motivul central al subcapitolului ,,Apocalipsa plictisului”. Aici, Vintilă Mihăilescu ajunge la concluzia conform căreia ,,plictisul este neplăcerea de a rămâne singur cu tine însuți” (p.94), afirmație la care am cugetat și eu în primă fază când m-am izbit de ea. Tot în această discuție este amintită și obsesia prezentului a mai tuturor oamenilor (în special a tinerilor) de a petrece ore în șir pe telefon, acest mijloc permițând indivizilor să nu se mai plictisească. Discuția e complexă și lasă loc mai multor introspecții.
              Ideea de plictis va fi realuată și în subcapitolul ,,Plictisul și curiozitatea”, unde autorul pune în balanță cele două noțiuni, creând chiar o legătură de interdependență între acestea ,,Curiozitatea este atunci permanentă căutare și împlinire <<reflexivă>> a acestui eu autentic  […], plictisul rezultă din această abandonare de sine în această cursă riscantă pentru sine […].” (p. 103).
            Penultimul capitol al lucrării cuprinde șase subcapitole: ,,Demografia bătrâneții”; ,,Părinții sunt Sistemul?”; ,,Cu România la dentist”; ,,Drepturile copilului”; ,,Tinerețea și bătrânețea alegerilor raționale” și un subcapitol cu titlu în limba franceză: ,,Juste la fin du monde”.
             În acest capitol sunt abordate teme precum: îmbătrânirea populației (cauze și efecte), părinții și conflictul între generații, se reia tema ,,fațetelor dentare” discutată și în capitolul anterior, despre copii și regulile la care trebuie să se supună aceștia, este realizată o comparație între perioada comunistă și perioada actuală din punctual de vedere al libertăților nepermise (în comunism) și cele permise (în perioada postcomunistă).
             Acest capitol este extraordinar de bine plasat în economia întregii lucrări și a imaginii de ansamblu asupra studiului. Desigur, și titlul ales de autor relevă și întărește această declarație ,,Între trecut și prezent. Conflictul generațiilor”.
             Ultimul capitol al volumului lui Vintilă Mihăilescu este alcătuit dintr-o multitudine de alte subcapitole, printre care se regăsesc:  ,,Marele jaf postcomunist”; ,,Viitorul unui prezent”; ,,Excepționalismul românesc al corupției”; ,,Teleor men”; ,,nesiguranța naște monștri”; ,,Afară vopsit gardul, înăuntru leopardul” și alte câteva.
             Conținutul subcapitolului  ,,Teleor men” apare și sub forma unui articol scris de autor în revista culturală ,,Dilema Veche” în anul 2018, anul fiind identic cu cel al apariției volumui prezent. Este un subcapitol din studiu, care din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai bine realizate de scriitor. Desigur, trimiterea este evidentă către localitatea Teleorman și implicit către politicianul Liviu Dragnea. Ironia, sarcasmul autorului ating cote destul de ridicate în aceste pagini ,,Or, după ce a câștigat democratic țara, Dragnea a arendat-o cât a putut unor ,,Teleor men”, construind astfel o nouă majoritate în partid și, indirect, în Parlament. Are, desigur, și alte pârghii de control, dar cea mai importantă este aceasta: Eu v-am făcut arendași, eu vă trimit înapoi la coada vacii.” (p. 175).
                Pe tot parcursul volumului său de eseuri, Vintilă Mihăilescu, prin prisma sa de antropolog și de psihosociolog realizează o oglindire a societății trecute, prezente și de ce nu și viitoare. Reușește să atingă în discuțiile sale toate planurile ce compun o societate.
             Personal, cred că este un studiu interesant, comic pe alocuri, dar și încărcat de sarcasm și multe semnificații voalate. Cred că, maniera de relatare a evenimentelor este asemănătoare cu structura unei cărți de dezvoltare personală. Acest volum m-a dus cu gândul spre cartea lui Mark Manson ,,Arta subtilă a nepăsării. O metodă nonconformistă pentru o viață mai bună”.                
             Consider că este un volum ce merită să i se acorde o șansă de către lector, indiferent dacă e vorba despre un lector avizat sau nu. Stârnește interesul, poate captiva cititorul prin idei, prin stilistica lucrării și prin deschiderea unei invitații de a recurge la diferite introspecții, după cum afirmă însuși autorul: ,, […] toate acestea făcând ca ,,Etnogeneză și țuică” să fie o lectură care ne invită la introspecție.” (coperta posterioară a cărții).