Emil Nesiu Sambatajpg(Emil Mircea Neşiu – „Sâmbătă duminică luni”, Ed. Aureo, 2019)

               Ne aflăm sau nu ne aflăm într-o permanentă zi de joi? Suntem sau cel puţin încercăm să părem a fi înspre şi dinspre joi. Pentru o bună cuprindere a valorilor universului coborâte într-un deget, într-o palmă, până la urmă într-o respiraţie şi ar fi de ajuns. Ce e cu joia aceasta? O stare spirit care a început să bântuie prin poezia de astăzi...
                Iată însă că, perfect realist, Emil Neşiu vine cu şirul zilelor de odihnă la care se adaugă ziua de calvar, aceea care nimănui nu-i place, nici măcar ierbii pentru a creşte. „Sâmbătă duminică luni” se înscrie elocvent în rândul cărţilor sale de poezie cu subtil substrat filozofic. Un discurs liber de constrângeri de formă şi fond, rostit apăsat, pe tonul trăirilor nedisimulate şi traversat de fiori de frumoasă ţinută lirică.
               Astfel: „Iar îmi fac de lucru/ și ajung la sentiment/ ca  și când ar fi ceva/ inseparabil din obiectele/ ce mă înconjoară./ Aripile tale construiesc/ îmbrățișarea la/ cel mai înalt nivel./ La cel dintâi prag/ mă-mpiedic în cea/ mai pură simfonie a/ existenței tale./ Sărutul tău, pecete pe/ fruntea  mea, provoacă/ o altă dimineață/ mai  inedită la dezmăț.” (Dimineaţa însorită).   


               Aici, construcţia poetică se remarcă printr-o ideatică şi o imagistică limpezi, fără echilibristici de ordin eufemistic care să îngreuneze demersul propus pentru a fi direct. Pe de altă parte, prin antiteză, în „Sâmbătă” lucrurile se comportă ceva mai complicat, întâlnim o frazeistică oarecum elucubrată, contorsionată, într-un scenariu de ficţiune pe care poetul îl sloboade dintr-un joben al său, pe care nu ni-l demitizează şi nici nu trebuie: „Dincolo de  mirarea/ costumată-n griul acestei/ dimineți,/ atins de seceta dragostei/  viața e în șanțuri, printre  șobolanii/ ce-și joacă la masa de poker/ supraviețuirea.../ coada de pe spate e  o/ răsucire  de  imagini/ nu tocmai plăcute./ Dintr-o icoană în zeghe/ fundul ocheanului/ în lacrimă se transformă./ Pasul săltat l-am deprins/ la  orele  de  sport./ Aruncatul cu privirea/ dincolo de  geamandură/ și un fund de  pahar  gol.../ rămășițele zilei.” Sunt esenţe tari, pentru un ochi format, trebuie mers pe vârfuri pentru că altfel rişti să te tai, să te împungi...
                Alunecâd discret în „Duminică”, observăm că nu e mai deloc linişte, departe acea planeitate cu care am fi obişnuiţi, şi nici urme pregnante de festivism nu sunt... „Tremuratul face parte/ din lecția de zbor/ frica, pe post de desert,/ se servește mai nou/ cu frișcă și fructe glazurate/ cifra - lumânare aprinsă/ îmi spune că mai vine/ o aniversare la rând/ Printre copitele cailor/ mă strecor cu  repeziciune/ și descopăr număratul/ în ritmul flamenco/ zilelor le rămâne zbaterea/ și trecerile de  pietoni./ Pentru bifat clipe”. Interesantă ritmicitatea impusă, practicată în acest altfel de caz. De fapt, în asta constă una dintre caracteristicile definitorii ale cărţii, în faptul că sunt abordate stiluri diverse, în cele trei secţiuni bine delimitate.
               Iar sărind deodată în „Luni”, ne întâmpină ironia acestei zile blamate pe bună dreptate, fără însă a-i simţi zimţii la care ne-am fi aşteptat; ironie şi iar ironie, îmbrăcând pertinent pe cât se poate o astfel de etapă pe care am fi dorit-o mai degrabă pierdută din calendar: „Microbul  acesta/ mi-a  transformat sângele/ în  literatura/ de toate zilele./ Nopților nu le rămâne/ nici măcar  somnul  necesar/ refacerii  bateriilor/ completare a raportorului./ După masă servesc stavrizi/ ce nu-și mai schimbă/ costumul  din lipsă de timp./ Pentru baia de  dimineață/ caut  cel mai  interesant/ șampon  cu  lavandă pentru/ clătit  păreri de rău.”
               Propunând acest autor şi această carte pentru o lectură atentă, vom încheia printr-un frumos text ce însoţeşte coperta, mergând de astă dată pe o metaforă ceva mai frugală şi complexă: „din cotidian penelul/ culege surplus/ de cunoştinţe plus/ cerneala prelinsă pe/ obrazul fardat în albastru.../ masca veneţiană”.