Emil Nesiu retorica ploiii 1(Emil Mircea Neşiu – „Retorica ploii”, Ed. Aureo, 2018)

             Atmosferă de plimbat mai mult în poveste decât în realitate, pe ea şi pe altă ea, prin capriciile vremii. O privire reflexivă şi refractare asupra indeciziei unui anotimp, de a fi verde sau cenuşiu. Pare că se petrec aici lucrurile şi în funcţie de starea de spirit a poetului precum şi a femei(lor) din imediata sa vecinătate, plus alţi mulţi factori de (in)stabilitate.
             Emil Mircea Neşiu în „Retorica ploii” avansează teme predilecte pentru un om preocupat de cunoaşterea viului în entropia şi metamorfoza sa. Fără a fi o poezie de dragoste efectivă, ci de contemplare şi discernământ, de înţelegere, ea se dezlănţuie firesc şi nefiresc, dar întotdeauna convingător printr-o stabilitate a discursului.
             Astfel, un peisaj de intersecţie a eului cu o extrapolare a sa onirică, la ceas de taină şi meditaţie: „Această femeie/ poate prea obișnuită/ printre  voaluri/ cu picioarele lungi/ trece  agale/ n-are nici o  obligație/ și poate de aceea/ toți o vor o dată/ o dată și o dată/ tot  voi  trece pe aleea plopilor/ iar plopii numărați/ vor ieși în număr par/ PAR că poemul va  fi devorat/ de muritorii/ ce nu mai vor să–nțeleagă/ că  e  vorba  de o  figură  de stil/ înclinată de un vânt cu destinație precisă” (Direcţie).


             Gestionarea mirajului legat de femeie, presupune şi alternative: „Era o femeie/ care își consuma dragostea/ printre picături de ploaie,/ visând un soare/ care să acopere/ toate punctele cardinale/ expuse pentru un zâmbet/ con larghezza./ Folosesc expresii italiene/ doar ca să complic lucrurile,/ văd doar paharul plin,/ cu seninul mă fac complice,/ iar veninul de  întuneric/ mă desprinde/ cu umărul tatuat de plăceri” (Plăceri).
             După cum se vede, nu este nicăieri nicio adresabilitate directă, nimic declarativ, se merge pe intuiţie şi observaţie atentă. Într-o conjunctură ceva mai domestică, vine alt poem ca un surâs: „Femeia care  tace/ trece peste închipuirea/ unor posibile fapte,/ simple  fracturi/ dintr-un timp plăcut,/ nu deochiat.// DEOCHIUL  se  leagă/ de  următoarea replică:/ – Ce  vrei să spui cu  asta?/ zise  nevasta/ trăgându- mi  scaunul./ Semnalizez  stânga/ și mă inclin  dimineții.” (Mijloc de vară).
             Ne trezim şi cu o variantă surpriză de lămurire asupra imaginii femeii repetitive dar schimbătoare: „Ploaia e  cea mai parșivă  femeie./ Se  poartă  când  rece/ când mai caldă/ în funcție de perspectiva/ de abordare a  timpului/ propus  drept ofertă./ Se strecoară prin cele/ mai nebănuite cotloane/ (a se citi ”locuiri”)./ De înlocuire nici vorbă,/ nu se poate schimba  nimic./ – Ce  naiba,  îmi spun,/ altă comparație n-ai  găsit?/ Aleg ploaia de  vară/ în loc de dușul zilnic/ și  mă pornesc  spre MARE.../ n-am văzut-o de  ceva timp/ dar e aceeași” (Perspectiva ploii într-o vară).
              De altfel, avem şi un poem pe care îl putem considera reprezentativ, posibil conclusiv: „Sufletul meu/ e o coală de hârtie/ pe care inima/ a început să schițeze./ – Femeie, pentru mine ești/ al iubirii vers./ Din vise am clădit/ un univers/ în care suntem împreună/ O  TU și un EU/ nedespărțiți./ Iar drept  dovadă,/ la picioare îți aștern/ covor de stele,/ iar al meu mister/ ți se  închină/ precum la o icoană/ făcătoare de lumină.” (Un el şi o ea).
           La oricare perspectivă ne-am opri, din cartea lui Emil Mircea Neşiu, se păstrează aceeaşi notă de balans între fiinţe, într-un ritm suficient de alert pentru a ne ţine conectaţi permanent. Astfel se întâmplă într-o carte bună, de succes!