E. M. Nesiu(Emil Mircea Neşiu – „Nopţi albe, zile negre”, Ed. Grinta, 2019)

             Avem fiecare de parcurs câte un mic univers personal, într-un permanent balans de la un capăt la altul al spectrului luminii. Viu şi neviul ne fascinează deopotrivă, sapă în firea noastră brazde de înţeles, când fin şi atent, când apăsat şi chiar brutal. Întotdeauna se vor deschide poteci pe care mintea să alerge sau să se poticnească după cum e mersul stelelor la un moment dat.
             Identificăm realmente porţia de satisfacţie în planul maturităţii, alături de pragurile de  impas existenţial, doza dublă de confort/disconfort, atunci când facem un tur de orizont prin  „Nopţi albe, zile negre”, cartea lui Emil Mircea Neşiu, scrisă într-un registru detaşat, efervescent, dominat de observaţii de viaţă pertinente trecute prin fior liric, dar şi de (auto)ironii de calitate, subtil tuşate, cu mână liberă şi decisă.


             Întâlnim un poet pentru care lejeritatea scrisului este similară respiraţiei bine controlate, iar dumnnealui se arată conştient de acest lucru, într-un clar aplomb: „În palma unei frunze/ m-am regăsit, poate./ Şi cu rodul unei dimineţi/ am construit un palat/ din fapte frumoase,/ aruncate ordonat să ridice/ valoarea tuturor lucrurilor/ la pătrat./ Ca şi când valoarea/ exponenţială ar depinde/ de acest ridicat/ până la plus infinit./ Se vor scădea erorile./ Ceea ce rămâne este de fapt/ cumsecădenia pământului...” (Infinitul). Reuşită contemplare în spirit brâncuşian, cu o intervenţie matematică vis-a-vis de ostilitatea necuprinsului.
             O undă de justificată tristeţe, frizând ludicul, traversează timid prin loc nemarcat spaţiul gândirii bine conturat într-o peisagistică dinamică, îndrăzneaţă: „Clădesc mai apoi un sfârşit/ vopsind Universul cu/ o tinctură de răbdare./ Las cocoaşa de dromader/ să se topească-n indolenţa/ unora de a privi totul/ în faţă fără nota explicativă./ trag căruciorul cu fructe exotice/ în dreptul foişorului/ şi-mi arunc amăgirile/ la primul coş de gunoi.../ pierdere de vreme” (Amăgirile). Se simte, ca în cea mai mare parte din expozeul şi discursul literar, filonul filozofic elegant, prezent înăuntrul hainei poetice.
             Uşoare diferenţe doar, se simt între secţiunea programată nopţilor albe şi cea pentru zile negre. De altfel, contrapunerea aceasta fiind una de aparenţă, altfel spus nici măcar o contrapunere efectivă. În ideea, totuşi, de alternanţă, citim un poem sensibil ca un oftat prelung, pe fondul unui etern motiv al dăruirii şi creaţiei: „Podea cu urmele/ călcate-n picioare./ Despre zădărnicia UITĂRII,/ teză de doctorat recent/ propusă spre autentificare,/ discuţii interminabile./ Împleteam degete rătăcite/ prin labirinturi verzi,/ desfifrând cuvintele/ găsite drept probe./ Câteodată zidită-n turnuri/ de cuvinte prea coapte/ visam dalta şi nu numai,/ instrument de lucru/ să te preschimbe-n cenuşă./ Am trimis un e-mai ANEI.../ Fără răspuns.” (E-mail).  
              Merită cu prisosinţă redat şi acest reuşit exemplu de ars poetica, cu o ţinută elegantă: „Fiecare vers te-nvăluie/ în mrejele unui timp/ pentru care doar cântecul/ mai prezintă o inimă/ din străfunduri de mare./ Durerea e compusă/ din întristări, supărări/ amărăciuni, traume/ ce te macină continuu./ Iar nesfârşitul e din ce în ce/ mai aproape de fiinţă./ Ea, POEZIA, este lumina divină,/ regina florilor, acoperind/ un sentiment cu o auroră/ nu neapărat boreală.” (Banalul sentiment).
              Avem în faţă un volum ingenios, plăcut aşezat la masa cu poezie de calitate, din partea unui poet ce se face bine remarcat, o voce autentică şi distinctă.