crsToamnă

Toamna grăbită ţese iar, vraja arămie
în tâmplele pădurilor,în palma din câmpie .
Un tril ciobit de pasăre întârziată
trezește un fior, pe cerul odihnit .
Un nor pufos înveșmântat în vată
adoarme, pe un colț de cer îmbătrânit .
O ploaie de-amintiri în frunze colorate
dansează, pe poteci învăluite-fum.
Din vii, respiră-arome îmbelșugate,
revarsă simfonia de parfum .


Iarba tăcută azi e mută,
acum nu-i cântă în cor viori,
albinele-sclipiri târzii de aur
nu se adapă printre flori .
Un vânt pribeag cântă absent,
pe-o frunză cu opal stropită,
împrăștie din șevalet culoarea primenită .
Brândușa calmă se trezește, în frunze ofilite,
înalţă-n zbor cu o chemare aripile-amorţite,
acoperă cuminte, fremătătoarea vale,
cu pete violete, crâmpeie de-ncântare .
Toamna grăbită ţese iar, vraja purpurie,
în buzele pădurilor, în inima pustie.

Florile unei iubiri

Amintirile tăcute stau pitite,
adormite, în potirul unui crin,
așteptând să le sărute
vântul cu petale mute,
de carmin .

Gândurile amuţite stau de veghe,
primenite, în culcușul cerului,
așteptând să le învie,
o sclipire sidefie,
jarul infinitului .

Vorbele nespuse încă
stau cuminți în ochii ierbii
și visează-o adiere
să le-nalţe printre nori,
să renască în culori,
din adânci fiori .

Iar iubirile-mplinite
zboară-n zări nemărginite,
pe oglinda viselor,
în lacrima norilor,
revărsând sclipiri de foc,
în înalțătorul joc .

Vorbe, gânduri și-amintiri,
florile unei iubiri...

Sclipiri

Luna-i virgulă de aur,
scrisă-n catifea albastră,
când revarsă iar mirajul
și se scaldă în fereastră .

Stelele sunt puncte mute,
în sclipiri de violet,
când pictează iar cernute
flori de-argint într-un portret .

Pete mici de licurici,
înmuiaţi în tuș de aur
desenează bucle mici
îngânându-se c-un graur .
Fluturi grei din praf de stele
poartă noaptea în priviri,
dăruindu-i iar mărgele,
din al crinului potir .

Greierii stropi de cerneală,
răsfiraţi în ierburi mii,
cântă odele de seară,
în ecouri sidefii .

În sclipirile de taină,
ochiul îl adorm încet .
mă-nvelesc cu o petală,
de albastru desuet.
şi visez că sunt lumină,
într-un timp concret .

Am încetat

Am încetat să mai aștept,
cu mâinile întinse...
Acum pământul îl sărut,
cu tălpile încinse...
În urma pasului adânc,
se sapă o fântână,
revarsă-n cântece albastre,
a apelor lumină,
eu fur izvorul sfânt,
duc flori de măr în mână .
Din temniţele gândului,
eliberez cuvântul,
îl tăvălesc în asfințit
și îl cunun cu vântul .
Din catedrala inimii,
trimit un foc de stele,
iubirile încătușate
renasc în rândunele .
Din clepsidre absolute,
revărs secundele tăcute
și le transform în vele,
prin gândurile mele .
Din lacul lacrimilor plânse,
desfac încet apele strânse,
clădesc din ele pod de flori,
cu fragede culori .
Îl sprijin între nori,
calea să o crească,
iar cei călători,
speranța s-o găsească
și cu-nţelepciune,
s-o facă să rodească .

   Ochii
Un ochi plânge lacrimi albe,
pentru cel ce stă în noapte
şi ascute-n piatră sură
vorbele întunecate .
Sufletul, un râu de smoală
curge-n albia pustie,
inima-i peşteră goală,
cu ecouri pustiite,
de dureri înăbuşite .

Alt ochi râde-n vara vie,
îngânat de-o ciocârlie,
ce se-nalţă către soare,
ca speranţa călătoare .
sufletul e rai de flori,
în cristale de culori,
inima-i izvor de rouă,
ţesut din iubire nouă,
gându-i porumbel de pace
ce aripile-şi desface .

Pământ

Pământul sfânt o să-l sărut,
c-o lacrimă de soare,
cu-aripa din cuvânt o să-l înalţ
pe cer, în ruga de-nserare .
Din seva florilor tăcute,
o să îi ţes cântare,
 apoi, izvoarele curate
o să-l adape-n zare .
Din ochiul verde al pădurii,
cununi de frunze o să-i duc,
cu-arama înserării,
o să-i clădesc un scut .
Cu şoaptele viorilor,
o să-l ascund în taină,
în câmpul verde cu noroc,
iar din sclipirea ploilor,
voi creşte curcubeele de foc .
Îl voi îmbrăţişa în zori,
cu-aripile de fluturi moi,
în labirintul vesel  de culori,
pe gândul unui nor îmbobocit,
de dor nemărginit,
în templul bucuriei,
din Luna de argint .

Tribut

Pe-altarele fierbinţi ale gândirii,
cuvintele nu vin deloc uşor,
îşi cer în cor, tributul lor
şi ţes adesea pe furiş,
în umbra ochiului deschis,
pe tâmpla timpului prelins,
din fire albe de-ncercări,
păienjeniş .

Nici visele nu vin deloc uşor
şi ele cer tributul lor
ca să le-ndeplineşti,
să le înalţi săgeţi în nori,
tu trebuie întâi să-nveţi să zbori,
chiar dacă aripile-ţi sunt frânte uneori,
tu lasă ochiul tău să plângă,
un râu de albe flori .

Cuvintele şi visele nu vin deloc uşor...
dar tu, neobosit şi vrednic,
al vieţii visător,
vei descifra misterul,
pornind eternul zbor,
departe-n coama norilor,
şi-n flacăra chemărilor .
vei înflori speranţele,
la ceas de înălţări .

Cărarea

Cărarea leneşă se-ntinde lin,
departe-n infinit,
înşiruieşte plopii,
 suspinând,
cu dor nemărginit,
în şoapta vântului pierdut .
Lacrimi de frunze zbuciumate
se-nvălmăşesc în dansul trist,
cuprind în zborul scurt şi rece,
sclipiri de ametist .
Un plop bătrân şi despuiat
în rugă braţele-obosite îşi înalţă
cerşeşte o scânteie din neant,
să-i ţină sevele târzii în viaţă .
O va ascunde-n rădăcini,
să fie sfânta lui comoară,
ea-l va renaşte din lumini,
în blânda primăvară .