Diverse vinovății săvârșim fiecare dintre noi, mai greu e să avem și conștiința lor. Iar vina de a fi poet e și mai dificil de îndurat. Poate, de aceea, asumarea acestei vinovății seamănă cu o trădare și o pedeapsă totodată. (De unde și altădată imaginea „poetului blestemat”). Condiția de paria într-o societate a bunăstării pare azi nefirească și totuși suferința, durerea și tristețea se despart incomod de sufletul omului, visător și liric chiar și atunci când e năpădit de mizeriile vieții. Cu o astfel de profesiune de credință se învrednicește a se înarma și poetul Ioan Romeo Roșiianu când declară explicit: „da m-am născut să fiu/ ultim trubadur printr-o lume cu patimi” (Sunt cel fără de care), în volumul „POETUL ucis de CUVINTE” (Editura Cybela, Baia Mare, 1999). Spre deosebire de trubadurul medieval, expert nu doar în cântece, ci și în dueluri, conform codului cavaleresc,

lui Ioan Romeo Roșiianu îi rămâne numai ipoteza, spre a-și ispăși vina, de a se lăsa ucis de cuvinte, chiar dacă, cum spune în Epilog, „Urme de violență nu existau”.

     Versul, ca trădare a intimității, rămâne însă întotdeauna imperfect, întrucât niciodată nu găsim „cuvintele potrivite” spre a ne exprima ceea ce simțim și gândim cu adevărat, profund și până la capăt, fără rest, cum s-ar zice. Asumându-și acestă damnare de „iudă postmodernă”, în vălmășagul poetic de azi, Ioan Romeo Roșiianu caută să sfințească cuvântul prin care ne manifestăm ispita și păcatul de a fi: „Poetul sfințit în Cuvânt cuvântu-n poem nesfințit asfințește și plânge-n silabă” (Printre noi - tristețea). Tonul general al poemelor este unul tânguitor melancolic, un fel de „diată” villonească, cu expresii când alese și fericite, când mai puțin fericite, pe alocuri chiar pletorice, dilatate verbal mult dincolo de încărcătura de sens și imagine pe care ambiționează să o vehiculeze. Luptând cu imperfecțiunea cuvintelor, poetul, aflat din 1994 la a patra carte de versuri, își merită prezența la „cina cea de taină” a creației lirice actuale.