acp2Piesă de teatru scurt într-un act

Decorul: O piață de vechituri

Personajele: X și Y

(X se plimbă printre vechituri, le analizează. La una dintre mesele încărcate cu vechituri, se află un comerciant, Y.)
X: Cred că acesta e locul. Aici s-a întâmplat nenorocirea. Îmi amitesc totul limpede. Era o zi primăvăratică. Veneam spre oraș cu mașina când mi-a apărut brusc în față o bătrână. Avea în spate o sarcină plină cu vechituri. Probabil trăia din comercializarea acestora. Nu am putut să o evit. I-am rupt picioarele.

Am dus-o la spital, dar oasele, deși s-au sudat, nu i-au mai permis să se deplaseze după bunul plac, ci doar cu sprijinul unui cadru. Am încercat o clipă să o ajut cu ce pot. Ea mi-a răspuns cu un zâmbet trist, parcă ar fi dorit să strige după picioarele de odinioară. La un moment dat am uitat să mai am grijă de ea. Eram copleșit de prea multe treburi, ca să îmi mai amintesc și de bătrână. (Se plimbă printre vechituri, le analizează. Dintr-o dată entuziasmat.) Asta trebuie să fie! Am găsit! (Analizează obiectul găsit. De la o masă, un comerciant îi deranjează studiul obiectului cu o întrebare.)
Y: Doriți să cumpărați un cadru?
X (surprins): Credeam că piața de vechituri e închisă.
Y: Dacă e închisă ce căutați dumneavoastră aici?
X: Știam că sunt obiecte lăsate aici de negustori. Am venit să caut ceva ce-mi este folositor.
Y: Ați venit să furați?
X: Doamne ferește!
Y: Atunci ce ați venit să faceți?
X: Am venit să caut ceva ce-mi este folositor.
Y: Și să vă însușiți acel ceva.
X: Da.
Y: Până la urmă tot de furt vorbim.
X: Am venit să împrumut ceva. După ce nu mai aveam nevoie de obiectul respectiv îl aduceam înapoi.
Y: Uzat.
X: Și în acest moment nu e uzat?
Y: O să fie și mai uzat, adesea imposibil de a mai putea fi refolosit. Până la urmă doriți să cumpărați cadrul acela sau nu?
X: Doresc să-l împrumut.
Y: Vedeți dumneavoastră cum se pune problema, de aici nu se poate împrumuta, ci doar cumpăra. Când nu vă mai este de folos un obiect îl puteți face donație acestui loc plin de vechituri sau îl puteți revinde în acest loc, dar la un preț infim.
X: Din moment ce primiți donații, de ce nu faceți la rândul dumneavoastră donații?
Y: Depinde. Mai și fac. Acum nu se poate. Eu trăiesc din ceea ce vând aici, iar dumneavoastră nu sunteți omul pentru care să fac donații, nu păreți așa de strâmtorat.
X: Poate că nu par, dar în acest moment mă aflu în această piață, că sunt strâmtorat.
Y (analizându-l): Nu prea pare.
X (absent): Chiar mai funcționează piața de vechituri?
Y: Eu sunt patronul acestui loc.
X (uimit): Aveți acte?
Y: Normal că am acte, altfel aș fi fost săltat de poliție. Lumea scapă de vechituri sau le vinde prin mine. Alții mai nevoiași le cumpără.
X: În urmă vreo zece ani era plin de comercianți aici.
Y: Asta a fost în urmă cu zece ani. Acum sunt doar eu.
X: Cât costă cadrul acesta?
Y: 50 de lei.
X: 50?
Y: Da, 50 de lei.
X: Un cadru nou costă între 100 și 150 de lei.
Y: Acesta nu e nou, dar e foarte bun și prețul e cam jumătatea celui mai ieftin cadru nou.
X: Dar e un cadru uzat.
Y: Încă foarte bun.
X: Nu mai lăsați la preț?
Y: Nu.
X: Poate că totuși vă răzgândiți și faceți o reducere.
Y: 50 rămâne.
X: 20.
Y: Speram și eu la un 45, 40, dar 20, nici nu încape vorbă.
X: 10.
Y: De data aceasta e obrăznicie. Mergeți să vă cumpărați un cadru nou.
X: Vedeți dumneavoastră, nu am bani. Firma la care am lucrat a falimentat.
Y: Depinde.
X: Depinde de ce?
Y: Falimentul poate avea mai multe cauze, angajați nepotriviți, antreprenori cu idei proaste.
X: E la nivel mondial. Au falimentat mulți care lucrează în industria ...
Y: Uite ce e! Nu mă interesează în ce industrie ai lucrat. Cumperi cadru sau mă lași să-mi comercializez marfa, că-mi pierd timpul stând la povești cu tine.
X: În afara mea nu mai văd niciun cumpărător.
Y: Pentru că toți știu să citească pe ușă programul. Piața de vechituri e deschisă publicului între orele 09 – 16. Acum e ora 17, iar eu fac contabilitatea. Dacă ai văzut în timp ce te plimbai să cauți acest cadru, eu făceam calcule pe un caiet.
X: Și mă urmăreai pe mine în același timp.
Y: Tu n-ai urmări pe cel care ți-ar călca proprietatea?
X: Acum ne tutuim?
Y: Aveți dreptate.
X: Până la urmă e mai bine așa, avem vârste apropiate, poate negociem ceva ca prientenii.
Y: Care prieteni?
X: Noi doi.
Y: Noi doi? Prieteni? Hai că-i amuzant!
X: Și pe caiet faci contabilitatea?
Y: Și pe ce ai dori să o fac, mă rog?
X: În format electronic, pe un laptop de exemplu.
Y: E mai sănătos așa.
X: Faci cum dorești.
Y: Până la urmă cumperi sau nu cadrul?
X: 10 lei.
Y: Mă faci să râd.
X: 20 de lei, ultimul preț.
Y: Nu e de vânzare la prețul acesta.
X: Nu-mi permit mai mult de 20 de lei.
Y: Nici eu nu-mi permit să-l las mai jos de 40.
X: Cu puțin efort.
Y: Din respect pentru mama mea pe care a nenorocit-o un nime-n drum în fața pieței cu vechituri, nu pot să las sub 40.
X: Mama dumneavoastră?
Y: Da, mama mea a fost lovită de o mașină în fața pieței cu vechituri.
X: Cum s-a întâmplat?
Y: Exact cum auzi. Un nenorocit a lovit-o cu mașina pe trecerea de pietoni și acum se plimbă liber. Ea a ajuns să nu mai poată merge decât cu cadrul. Era bătrână, ce-i drept, m-a făcut spre bătrânețe. S-a căsătorit târziu, că a avut grijă de sora ei ce a fost bolnavă. La o lună după ce m-a făcut pe mine, a rămas și fără tata care a căzut într-o zi din picioare ca secerat și s-a dus pe ceaia lume. S-a chinuit să mă crească singură. A făcut comerț. Cumpăra și ea ce putea, vindea și ea cum putea. Asta până când a lovit-o unul pe trecerea de pietoni cu mașina.
X: Un nenorocit.
Y: Un nenorocit, dar a nenorocit-o. Norocul că eu eram deja mare și am început să mă ocup de toate.
X: S-a întâmplat demult?
Y: În urmă cu zece ani.
X: În urmă cu zece ani?
Y: Da. De ce?
X: Am fost și eu pe aici în urmă cu zece ani când s-a întâmplat un accident similar.
Y: Și de atunci nu ai mai fost pe aici.
X: Nu a mai fost cazul să trec pe aici.
Y: Și ești sigur că ultima dată când ai fost pe aici a fost în urmă cu zece ani?
X: Foarte sigur.
Y: De ce ești așa de sigur?
X: Și eu am lovit pe cineva cu mașina.
Y: În urmă cu zece ani? Pe trecere?
X: Da.
Y: De ce?
X: Mi-a intrat brusc în față.
Y: Și aveai viteză?
X: Nu, nu aveam viteză. Mi-a intrat soarele în ochi. Eram într-un unghi mort.
Y: Unghi mort?
X: Și femeia a fost neatentă. De prea multe vechhituri ce căra nu putea să observe bine nici mașinile.
Y: Dar era pe trecerea de pietoni.
X: Asta așa este. Era dreptul ei să traverseze.
Y: Și pe femeie o chema Doina?
X: Da. O chema Doina. Pe mama ta cum o chemă?
Y: Doina.
X: Doina?
Y: Da. Doina.
X: Și cel care a lovit-o a dus-o la spital?
Y: A dus-o. S-a arătat îngrijorat o clipă, pe urmă a încercat să o mintă cu niște fructe, a vorbit cu un doctor, a negociat cu un polițist și s-a făcut nevăzut. Dacă nu mă înșel doctorul i-a spus că femeia accidentată de el o să fie nevoită să se ajute de un cadru toată viața pentru a putea merge.
X: Eu am fost.
Y: Da. Firesc că tu ai fost.
X: Chiar îmi pare rău.
Y: Cum ai putut?
X: Ce să pot?
Y: Să fugi de răspundere fără pic de mustrări.
X: Nu am avut curaj. Mi-a fost frică.
Y: Dar vreun regret te-a încercat vreodată?
X: Nu mai știu. Am încercat să uit.
Y: Poftim moralitate! Poftim compasiune! A încercat să uite.
X: Îmi pare rău.
Y: Și acum ce dorești?
X: Acest cadru.
Y: Dorești cadrul în care s-a sprijinit cea pe care ai nefericit-o?
X: Am nevoie de el.
Y: Pentru ce ai nevoie de el?
X: Pentru mama mea.
Y: Devine interesant. Pentru mama domniei tale.
X (trist): Pentru mama mea.
Y: Cum se face că ai nevoie pentru mama ta?
X: A suferit un AVC și are nevoie de un cadru pentru a se deplasa.
Y: Destinul. De la mama mea la mama ta.
X: Mă ajuți?
Y: Sigur că te ajut.
X (fericit): Îți mulțumesc!
Y: Există însă o problemă. Tu nu ai bani să cumperi acesst cadru.
X: Asta așa este. Nu am decât 20 de lei. Dacă îi folosesc pe aceștia nu mai am nici bani de pâine. E bine că medicamente am reușit să cumpăr. Nu știu ce o să mă fac, dacă nu găsesc ceva mai repede de muncă.
Y: Cadrul acesta nu cotă 20 de lei.
X: Da. Ai spus că e 50 de lei, dar ai putea să-mi îngădui să-ți aduc mai târziu 30 de lei, poate și cu dobândă.
Y: Cadrul acesta nu costă 50 de lei. El costă o viață de om. Mă înțelegi? O viață de om costă!
X: Te înțeleg. Ce mai face mama ta, de nu mai are nevoie de el?
Y: I-a fost dor de tata și s-a dus după el.
X: Îmi pare rău! Condoleanțe!
Y: Acum îți pare rău.
X: Da. Chiar îmi pare rău.
Y: Și mâine uiți.
X: Îmi vinzi cadru cu un împrumut de 30 de lei?
Y: Nu.
X: Era de așteptat.
Y: Ți-l dăruiesc.
X: Mi-l dăruiești mie:
Y: Da.
X (încercând să-i ofere mâna în semn de mulțumire): Nu am cuvinte să vă mulțumesc.
Y (căutându-se prin buzunare): Ia aici și banii aceștia. E un avans. Mâine te prezinți la lucru. Chiar aveam nevoie de un angajat. Vine multă lume zilnic și am nevoie de un partener.
X (apucând banii cu lacrimi în ochi): Angajat? Partener? O să vin. Desigur că o să vin. Chiar am nevoie de un serviciu.
Y: Salariu nu e mare, dar te vei putea descurca cu el.
X: Voi fi recunoscător pe viață.
Y: Cadrul când nu-ți mai trebuie, să-l dai unui nevoiaș.
X (bucuros): Desigur!.
Y: Aleargă!
X (derutat): Unde?
Y: La mama ta.
X: Ai dreptate. Fug!
Y: Și mâne să nu uiți că te aștept la lucru!
X: Nu uit! O să vin negreșit! (Pleacă.)
Y (însemnând ceva în caiet): Nu o să vină. E un serviciu umilitor pentru el. Va alerga pe la alte firme. În cel mai rău caz se va întoarce la mine cu coda între picioare. Sărmana femeie! Măcar îi pasă de ea. E mama lui. (Închizând caietul și ridicându-se.) Cam asta este pe ziua de astăzi. Ce se mai întoarce roata vieții! Aș putea să spun că m-am răzbunat. „Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău / E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău.“ spune Bogdan Petriceicu Hașdeu în Răzvan și Vidra. (Face o pauză.) Dar nu am căutat o clipă să mă răzbun. Așa a fost cercul sorții. L-a adus pe cel ce a făcut rău mamei mele în mâinile mele, la mila mea. Și până la urmă ce le pasă celor împietriți de ce este bine sau rău? Ei uită atât răul cât și binele. Important e ca noi să nu uităm cât de frumos este tot ceea ce e bun.