acp2Forfota a atins limite alarmante. Oameni, cu bagaje de mână, se înghesuiau la ghișee pentru a-și cumpăra un bilet de călătorie sau a obține informații. Alții și-au găsit câte un loc pe băncile din sala de așteptare. Unii se plimbau agitați dintr-un loc în altul înaintând cu greu prin mulțime. Nici ei nu știau ce doresc, ce caută. Ca niciodată, în ziua aceea toate trenurile aveau întârziere. Altele au fost anulate. Cei care depindeau de o anumită călătorie erau tulburați. Nimeni nu prea înțelegea haosul în care au nimerit.
A plouat mult în acea primăvară și zăpezile de la munte s-au topit, râurile nu au mai putut aduna atâta apă în albia lor și-au început să colocotească, să se umfle ca laptele uitat pe foc și să curgă pe lângă matcă cu putere. S-au vărsat care încotro. Unele mai năzdrăvane au reușit să rupă terasamentul unor căi ferate.
Rusalin se afla în acea zi în gară. Își dorea să se întoarcă acasă, în satul lui ce l-a abandonat cu mult timp în urmă. Stătea pe o bancă și privea agitația din jur. Din când în când mai recepționa câte o informație despre câte un tren.

Trenul ce-l aștepta el a fost anunțat inițial cu o întârziere de șaizeci de minute, pe urmă au mai adăugat încă treizeci de minute, apoi oamenii ce-l așteptau au fost sfătuiți să fie liniștiți, că trenul va ajunge, nu se știe exact în cât timp, în zece minute sau poate în cincizeci de minute, căci a intervenit un blocaj pe calea ferată și până nu se rezolvă problema nu-și poate continua drumul. Cei care așteptau acest tren, printre care și Rusalin, erau foarte derutați. Ei așteptau ceva despre care nu se știa dacă mai vine sau când vine și când pleacă. Ceva în ei îi făcea să aștepte, să nu renunțe la călătoria planificată, dar orele treceau și informațiile erau tot mai ambigue.
Din zori a fost așteptat acest tren și ziua era spre asfințit. Despre toate celelalte trenuri s-au obținut informații clare, fie că au fost anulate și pasagerii îndemnați să călătorească pe rute ocolitoare, fie că întârzie maximum o sută douăzeci de minute. Era ceva ciudat în toată această așteptare a unui tren ce nu a fost declarat anulat, dar despre care nu se știa cât timp mai întârzie. Unii pasageri fără să fie îndemnați au optat pentru rute ocolitoare. Rusalin aștepta. Nici el nu știe de ce s-a încăpățânat să aștepte atât de mult, dar acest lucru făcea, aștepta. Pentru prima dată în viața lui avea răbdare și încă ce răbdare, părea să fie dispus să aștepte o eternitate. La un moment dat, în toată acea încrânceneală, a reușit să ațipească.
Relaxarea ațipirii a adus cu sine un vis. Vărul lui l-a rugat să meargă cu el la București unde trebuia să se întâlnească în gară cu un renumit om de afaceri care să-l ajute în dorința lui de a se privatiza. Era cale lungă până să ajungă cu trenul în capitală. O noapte întreagă era necesar să fie sacrificată călătoriei. Ajunși în zori în capitală au constat că acel om de afaceri se lăsa așteptat. L-au așteptat toată ziua. Când soarele s-a aflat la apus Rusalin a fost anunțat de vărul lui că o să contacteze un alt om de afaceri, din moment ce a ajuns la București.
- Să înțeleg că nu-ți era apropiat acel om pentru care m-ai adus până aici și m-ai făcut să-mi pierd timpul o zi întreagă stând în gară când puteam să fac o mulțime de alte lucruri, puteam vizita măcar capitala? a întrebat Rusalin pe vărul lui.
- Firesc că nu-mi era prieten, am încercat și eu, a fost răspunsul celui mustrat.
Supărat Rusalin s-a îndreptat către primul ghișeu pentru a-și cumpăra un bilet de tren, ca să se întoarcă acasă după o zi pierdută degeaba, după o călătorie inutilă. În acel moment în gară a fost anunțat că sosește un tren.
Rusalin a deschis ochii. A ațipit și a visat. A visat că a așteptat toată ziua într-o gară un om de afaceri împreună cu vărul lui. Au trecut demult toate. Acum era un om realizat profesional. A prins el trenul ce trebuia să-l ducă spre un loc foarte bine văzut și plătit în societate. Și totul în acele momente de așteptare și visare era așa de îndepărtat, parcă nu i-ar mai aparține, parcă au trecut veacuri de când a călcat pe peronul gării cu gândul să se reîntoarcă pentru scurt timp acasă, în satul lui.
Trenul anunțat ce l-a trezit din vis, nu era nici pe departe cel așteptat de Rusalin. Visul și trenul ce nu a fost anunțat nici acum l-au făcut pe Rusalin să simtă un fior rece în tot corpul. A așteptat atâta timp. Oare ce a așteptat? A așteptat un om de afaceri în vis, într-o gară, și acesta nu a venit și s-a făcut seară. A așteptat un tren din zori și până-n seară, un tren despre a cărei sosire nu existau decât informații neclare. A așteptat să ajungă și el undeva, să cunoască și el pe cineva și uite așa a trecut lumina și întunericul a început să-l cuprindă treptat.
- Doamne, așa trece și viața omului! s-a auzit Rusalin șoptind.
Numai ieri ce Rusalin a fost copil și a alergat prin satul lui frumos de munte, dar anii au trecut, el a crescut și-a înălțat aripile și a zburat din cuib, s-a dus departe. Simțea o dorință în piept care-l ardea și a plecat. Astăzi e trecut de prima tinerețe și se regăsește pe sine într-o gară aglomerată unde oamenii vin și pleacă, doar el stă și așteaptă. E seară. Întunericul a pus stăpânire peste toate. Ziua și-a lăsat ochii stinși să cadă.
- Doamne, a trecut viața pe lângă mine, și-a spus din nou Rusalin, iar acum e seară. Moartea pândește din umbră, iar eu n-am adunat la sân buchete de zâmbete, raze de lumină. Totul e întunecat și un gol se află în toată ființa mea. Da, simt un gol, o neîmplinire. Material și profesional am tot ce și-ar putea dori cineva și totuși mă simt atât de sărac. Parcă un pustiu imens a pus stăpânire pe mine și nu pot să-i fac față, să-l biruiesc și să mă satur apoi de apa cea vie. Parcă m-am agățat într-o bulă de aer pe sub poala unui val și acum mă sufoc. Ceasurile au trecut ca anii și eu nu am făcut nimic. Am așteptat. Oare ce am așteptat? Ce puteam câștiga așteptând? Din umbră mă păzesc niște brațe reci și eu sunt nevoit să mă abandonez lor fără amintiri care să-mi însenineze clipa. Cât de dureros este să pleci dintr-o gară în care ai stat degeaba, ai așteptat ceva, nici tu nu știi ce, nu ai cercetat nimic în jur, nu ai avut curajul să scoți capul în orașul ce te aștepta să-i guști nectarul! Ți-a fost frică să pleci. Ai îngropat talantul așteptând. Înghețai la gândul că omul acela de afaceri vine și tu cutreieri printre raze de soare. Tremurai la gândul că trenul așteptat sosește și tu te pierdeai cercetând construcții colosale. Te-ai lipit de o bancă într-o gară și ai lăsat viața să treacă precum trece o furtună caldă de vară. În loc să dansezi în ploaie, te ascunzi sub o umbrelă, sub un pervaz și aștepți ca șuvoiul să înceteze. N-ai făcut nimic așteptând. Ai risipit timpul ce ți-a fost acordat spre a experimenta un dans în ploaie. N-ai dansat cât a ținut furtuna vieții tale, ai pierdut tot focul ce putea să mistuiască orice patimă, ai pierdut focul ce te putea ajuta să-i seci rugul apăsător, ai pierdut focul ce-ți dădea putere să rupi cercul ce te țintuia și să guști eternitatea.
- Trenul accelerat 1101 în direcția ... sosește în stație la linia 1.
- În sfârșit, sosește și trenul meu, și-a spus Rusalin înfășcând bagajul de mână și pășind spre peronul gării. E seară și trenul mă așteaptă să mă ducă acasă. Poate o să mai am timp să mă regăsesc pe mine însumi odată ajuns pe meleaguri natale. Numai Dumnezeu știe. Mie mi-e teamă că am întârziat prea mult.
Odată urcat în tren și instalat comod într-un compartiment Rusalin s-a lăsat purtat de gând cu mulți ani în urmă.

*

Vântul adia lin. O fată cu părul împletit în două cosițe alerga pe dealul abia înverzit. Era numai în poale și ciupag, dar nu simțea vântul răcoros de primăvară. Și-a lăsat cojocelul pe tulpina unui măr gârbovit și se bucura de lumina primelor raze de soare ce-a trezit totul în jur. Albinele din stupina tatălui ei au ieșit să-și facă zborul de curățire. În jur era numai zumzet și joc, era numai lumină și culoare. Picioarele fetei încălțate în niște opinci de gumă, cusute manual în casă, săltau sprintene printre stupii aliniați pe deal și fărbuiți cu albastru, galben și verde.
Rusalin, pe atunci un băiat de cincisprezece ani, ce a bătut de zor mingea la poalele dealului împreună cu prietenii toată dimineața, căci se pregătea de un campionat de fotbal cu satele învecinate a început să urce dealul spre a bea apă de la izvorul ce stătea pitit între sălcii. Ajuns în dreptul izvorului a observat fata ce urmărea zborul albinelor. Era Maria, copila de treisprezece ani din capătul satului. Niciodată Rusalin nu s-a uitat cu atenție la acestă fată. Era o fată de țărani săraci. Părinții ei își câștigau cu greu traiul, doar din agricultură și apicultură. El era fiul doctorului din sat. Cu băieții din sat se avea bine, indiferent de condiția socială, dar cu fetele nu prea sta la povești sau nu se prea prindea în jocul lor, de nu erau din familii văzute foarte bine. Cu fetele dascălului a râs, a glumit, s-a mai jucat, la fel și cu fata primarului, cu a preotului sau a lui Ovidiu, inginerul de la uzina dintr-o localitate învecinată.
Majoritatea oamenilor din sat lucrau pământul, dar munceau și la uzină, măcar cineva din casă. Din familia Mariei nimeni nu muncea la uzină. Mai vindea tatăl fetei câte un kilogram de miere, mai ara pe ogoarele altora sau trântea iarba prin luna lui cuptor cu tăișul coasei și făcea câte un ban pentru zile mai grele.
Rusalin a privit-o cu atenție pe Maria și i s-a părut extrardinar de frumoasă. Nicio fată întâlnită de el până atunci nu-i putea egala frumusețea.
- Ce frumoasă era! s-a auzit Rusalin șoptind în timp ce stătea relaxat cu capul sprijinit de suportul pentru cap al scaunului. Am încercat să schimb o vorbă, două, cu ea. Era așa sălbatică și copilăroasă!

*

- Maria! Parcă așa îmi amintesc că te cheamă.
Fata i-a întors un zâmbet ștrengăresc și s-a grăbit să-i răspundă în timp ce s-a angajat a deschide capacul unui stup.
- Poate mă ceamă Maria, poate nu.
- Și chiar nu vrei să-mi spui cum te cheamă?
- Are vreo importanță numele meu? Astăzi l-ai putea afla și mâine l-ai putea da uitării. Ai alte lucruri mai interesante care ți-ar putea capta atenția. Numele unei fete de apicultor o să fie prea puțin important, o să fie așa ca un ștergar uzat ce la un moment dat trebuie să-l arunci, că nu-ți mai folosește. Spune-mi cum vrei! Dacă îți place, îmi poți spune Maria.
Maria a reușit să deschidă stupul și să ridice o ramă. Albinele au prins să zboare în jurul ei.
- Pe mine mă cheamă Rusalin, pe tine?
- Maria. Nu așa mi-ai spus?
- Bine, Maria! Ție chiar nu ți-e frică de albine?
- Mi-e drag de ele. Astăzi sunt așa de blânde. Nu le supără nimic. Nici vântul, nici ploaia. E o zi caldă, o zi bună pentru activitate în stupină. Vino să-ți arăt regina! Poate îți este de folos. Un copil de medic trebuie să cunoască cât mai mult, să cerceteze orice ar putea să fie util pentru oameni, iar produsele apicole sunt foarte utile. Albina, insecta aceasta mică, e o comoară pentru omenire.
- Chiar nu mă pot apropia. Poate sunt alergic la veninul de albine.
- Dacă nu te agiți, nu dai după ele când se așază pe tine, pe mâini, picioare, oriunde s-ar așeza, o să fie bine, nu te înțeapă.
- E totuși riscant.
- De multe ori e necesar un risc cât de mic pentru un scop măreț. Cum crezi că a evoluat omenirea? A evoluat stând departe de orice risc și privind cu jind?
- Bine, fată, dacă spui tu!
Rusalin s-a apropiat de stupul deschis de copilă. Albinele au început să roiască și în jurul lui. Una i s-a așezat pe pielea arsă de soare a brațului stâng, dar și-a amintit sfatul fetei și nu a deranjat-o, iar aceasta a zăbovit o clipă, două, pe locul cel nou, ca și când l-ar fi cercetat, pe urmă și-a luat zborul spre pomii înfloriți.
- Privește! Aceasta este regina! Fără regină nu ar mai exista familia de albine.
- Dacă regina, să zicem, ar muri acum, ce s-ar întâmpla cu stupul?
- Și-ar alege altă botcă. Uite! În celulele acestea din fagure se dezvoltă matca. În cazul în care nu ar fi posibil acest lucru, familia de albine s-ar distruge.
- Foarte interesant. Trebuie să mai trec pe aici să învăț și eu albinăritul.
Și Rusalin a mai trecut de câteva ori, dar în stupină lucra tatăl Mariei. Îl mai ajuta și copila câteodată.
A văzut Rusalin cum hrănește albinele cu turtă și sirop și cum arată un podișor. Le-a urmărit cum intră și ies din stup prin urdiniș, încărcate de polen și nectar la marile culesuri de salcâm și tei și a descăpăcit și el într-o zi câțiva faguri împreună cu Maria, pe urmă i-a pus în centrifugă și a stors mierea.
Tot spectacolul acesta frumos ce-l dădeau albinele în mijlocul naturii, toată dulceața mierii și aroma polenului strâns în colectoare, toată vraja cea dulce de care era cuprins în preajma fetei, s-a stins atunci când tatăl lui a aflat de la dascălul din sat că băiatul lui nu mai e în echipa de fotbal a satului, fiindcă în timpul liber se ocupă de albinărit.
- Nu știam că băiatul meu a ajuns slugă la ultimii oameni din sat, l-a mustrat medicul.
- Nu sunt sluga nimănui, tată! Chiar îmi plac albinele!
- Dacă îți plac albinele, îți cumpăr eu câțiva stupi și poți să stai la tine acasă, pierdut printre ei.
- Nu ai cum să stai. E mult de muncă într-o stupină. Mai trebuie să și înveți cum să ai grijă de stupină inițial.
- Aha! Așa ai intrat ucenic la cel mai sălbatic om din sat?
- De ce-l numești sălbatic?
- Pentru că nu vrea să intre în rândul lumii. De fapt refuză să intre în rândul lumii. Și astăzi trăiește cum s-a trăit în urmă cu o sută de ani. Ar putea să se angajeze și el undeva. Dar el nu face acest lucru. În schimb îi place să fie sluga satului. Mucește cu ziua în agricultură pe la cine-l solicită și pe urmă se chinuie și la el în gospodărie.
- Așa a învățat el să trăiască.
- Și te plătește că mergi pe la el la lucru în stupină? Dar de fapt cu ce să te plătească, cu ce câștigă cu ziua când merge la sapă sau la coasă?
- Eu nu merg la lucru în stupina nimănui, am mers să cercetez, să învăț.
- De azi înainte nu mai mergi! Nu mă faci tu de râs în sat!
- De fapt am primit două borcane de miere. Le-am dat mamei.
- Frumos! Bravo, fiule! O afacere grozavă! Te credeam mai isteț.
- Orice ai spune, nu ai dreptate. Oamenii aceia nu sunt sălbatici și știu să se gospodărească. Am mers într-o zi cu fiica lor la piață. S-a dus să-și facă bani, ca să-și cumpăre un atlas zoologic pentru școală. Ea când are nevoie a-și cumpăra ceva, își face bani singură. A cules cireșe și a mers cu ele la oraș să le vândă. Și-a cumpărat atlas zoologic și ne-au rămas bani și pentru o prăjitură.
- Iar tu ai fost invitatul ei?
- Suntem prieteni.
- Ce cavaler! Să-i cumpere fata prăjitură!
- Și eu i-am cumpărat ei într-o zi o cutie cu bomboane de ciocolată.
- Nu mai spune! Băiatul meu a crescut atât de mare că se uită după fete, iar din toate fetele, nu și-a găsit alta decât pe cea îmbrăcată în poale și ciupag. Tu ai văzut cum se îmbracă lumea astăzi? Ai văzut fetele dascălului ce rochii frumoase au? Până și fetele oamenilor de rând din sat se îmbracă modern. Băieții se îmbracă „nemțește“, nu în straie ca dascălul tău din stupină.
- Era doar un gest frumos. Bunul simț m-a îndemnat să-i ofer un cadou.
- Și să aduni cu ea cireșe, să le vinzi, să te plimbi cu ea pe la oraș.
- Nu văd ce-i așa de rău în prietenia mea cu acea fată?
- Fiul meu e bolnav, nevastă! Am făcut un copil bolnav, că nu-i capabil să se uite decât la cei mai inferiori oameni și să-i ia drept model! Nu o să fie bun de nimic în viață, dacă nu reușește să progreseze, să se împrietenească cu cei de seama lui!
- Dar sunt prieten și cu cei de seama mea, așa cum îi numești tu, tată! Și nu văd de ce aș fi bolnav, dacă comunic și cu oamenii din alte categorii sociale?
- Fiecare e asemenea celor ce-i sunt în preajmă. Dacă ai fi împreună cu fiul văcarului, înseamnă că atât poți și tu, să mergi la păscut cu vacile, dacă ai alerga pe uliță cu fiul lui Păvăluț, țiganul, înseamnă că atâta poți, fiule, să te ridici la nivelul unui copil de țigan. Oamenii te judecă și după cei care te însoțesc. Pe urmă te evită, ca să nu fie considerați și ei inferiori. Să nu-ți fie cu mirare, dacă îți pierzi prietenii vechi, din cauza celor noi.
- Înseamnă că nu mi-au fost prieteni.
- Până să-ți fie prieteni, trăiesc în lume și lumea are și ea legile ei.
- Eu nu mă supun acestor idei greșite. Ceea ce faci acum e discriminare.
- Când o să mai crești, o să mă înțelegi.
- Sunt suficient de mare.
- Dar nu ești matur și înțelept. Înțelepciunea vine odată cu înaintarea în vârstă, cu experiența de viață.
- Niciodată nu o să mă supun legilor prostești ale lumii. Până la urmă lumii nu-i pasă de mine de bucuriile sau problemele mele.
- Eu nu zic să nu socializezi cu toată lumea, că ai nevoie și de văcar, dar și de zidar, eu zic doar să păstrezi anumite limite. La dans ieși cu cei ce-ți sunt asemenea, dacă poți să înțelegi. Urâtul, de iasă cu cel frumos, se înalță, dar cel frumos se coboară pe el în ochii altora, de iasă cu cel urât.
- Bine. Fie așa cum îți dorești. Nu o să mai trec pe la ei!
- Să fie așa, fiule! Pe urmă să știi că nu o să-ți mai ofer totul pe tavă, poate așa o să înveți să te descurci singur, nu imitând pe alții.
- Chiar nu imit pe nimeni, poate doar admir anumiți oameni de la care poți învăța ceva folositor în viață.
- Dumnezeule! Ai ajuns să înveți ce?
- Apicultură! Cum să te descurci în viață făcând bani singur!
- Las că te învăț eu, cum să te descurci în viață! De mâine te iau cu mine la cabinet. O să vezi cât e de dulce și de amară viața asta!
- Și dacă nu-mi doresc să devin medic? Poate nu am aptitudini de medic.
- Poate că ți-ai descoperit aptitudini de apicultor, iar fata aceea ... Cum spuneai că o cheamă? A! Da! Maria! Ea și-o fi descoperit aptitudini de doctoriță, că tot și-a cumpărat atlas zoologic cum puțini copii din școala gimnazială o fac la sugestia dascălilor.
- Nu cunosc ce țeluri are Maria, dar eu știu că nu doresc să devin medic.
- Nu mai spune! Nu știi dorințele prietenei tale, dar ești convins că tu nu o să fii medic niciodată.
- Da, tată, eu o să lucrez în construcții ca bunicul, o să devin inginer în arhitectură.
- De când pasiunea aceasta?
- De foarte mult timp.
- Cam de când mai exact? A întrebat din nou, pe un ton ironic, tatăl.
- Ai uitat cine a făcut schița în vederea construirii unui coteț pentru găini și cine a ajutat la finalizarea lui împeună cu bunicul?
- Acum chiar mă faci să râd. Tu chiar crezi că a fost urmată schița ta punct cu punct?
- Da.
- Bine, băiete! O să văd ce o să reușești să faci tu cu viața ta peste câțiva ani.

*

Trenul întârzia să plece. La un moment dat, Rusalin, și-a aruncat privirile spre cadranul ceasului de pe mâna stângă și a observat că a trecut mai bine de o oră de când a urcat în tren, iar acesta nu se obosea să părăsească gara. Ce se întâmpla de fapt pe linia acestui tren? Toate trenurile veneau și plecau. Lumea urca și cobora. El aștepta. Acum a urcat într-un tren ce nu îndrăznește să pășească spre necunoscut, îi este teamă să guste aventura pe dealuri și câmpii și pare să ruginească acompaniat de forfota gării.
Și el s-a urnit greu în viață, dar cu puțin efort, pe urmă cu multă muncă, a ajuns cel mai renumit arhitect din capitală. Totuși avea în el un gol, o neîmplinire, o neliniște frumoasă abandonată în satul natal. Oare ce s-a ales de Maria, de copila aceea îmbrăcată în portul tradițional, cu părul împletit în două cosițe aurii și ochii albaștri - verzui?
L-a ascultat atunci pe tatăl său și a rupt orice legătură cu ea și familia acesteia, dar nu înainte de a mai schimba o ultimă vorbă cu fata și a-i lăsa ceva ca amintire.

*

Ziua următoare s-a dus pe dealul din capătul satului, până la locul numit La izvor, loc unde se afla și stupina tatălui Mariei. Spera să o întâlnească pe fata cu ochii de azur și chiar a întâlnit-o. S-a apropiat de ea, iar aceasta și-a întors spre el, ca de fiecare dată, chipul luminos, plin de zâmbet. I-a spus că a căutat-o să-i dea ceva la care el ține mult și a scos din buzunar o cutie micuță din lemn în care a pus un flutur viu colorat, decupat dintr-un almanah. Nu a putut să nu-i observe uimirea când a primit acea cutie de lemn.
- O cutie micuță de lemn? a întrebat uimită, fata.
- E confecționată de mine, Maria! A fost prima mea construcție, prima mea schiță.
- Da, îmi amintesc, a răspuns râzând fata, spuneai într-o zi că visul tău este să fii arhitect și că o să ne ajuți, pe mine și pe familia mea în confecționarea lăzilor pentru albine.
- Nu doar stupi o să fac, Maria, o să fac construcții mari.
- Mulțumesc! E un dar frumos. Și fluturul din cutie ce simbolizează?
- Fluturul ești tu, Maria!
- Eu? Un flutur?
- Fluturul în mitologia greco – romană întruchipează pe zeița Psyche, deci simbolizează viața, sufletul. Dacă nu cunoști legenda lui Eros și Psyche, pot să ți-o povestesc. Ei nu pot să trăiască unul fără altul, se completează reciproc, pasiunea și iubirea desăvârșită.
- Cunosc povestea lor. Am citit și eu „Legendele Olimpului“. Îmi place să citesc.
- Mă bucur că îți place să citești. O să te ajute mult în viață acest lucru.
- De ce sunt eu acest flutur închis într-o cutie? De ce nu pot să fiu liberă în gândul tău, căci eu mă văd liberă și plină de viață.
- Nu ai înțeles.
- Chiar nu am înțeles.
- Maria dragă, uite care e înțelesul acestui lucru tainic, înțelesul acestui flutur pictat asemenea unui curcubeu și închis într-o cutie de lemn, flutur pe care l-am asemuit cu tine! Eu văd viața prin tine, prin ochii tăi frumoși și viu colorați asemenea azurului. Te-aș putea numi Psyche a mea, muza mea, dar acum e prea devreme să las sufletul să se îmbete printre culori, așa că l-am închis într-o cutie mică de lemn, prima mea realizare profesională. Eu de mâine o să muncesc doar pentru a-mi atinge visul de a deveni arhitect, iar poimâine, când cutia mică este urmată de construcții peste construcții, proiecte, peste proiecte, pot să o deschid și să-mi las viața să cânte și sufletul să se bucure. Nu știu cum mă vezi tu. Poate ești departe de a-mi împărtăși aceste gânduri, dar lasă-mă măcar să mă bucur și să sper că poate cândva o să pot să eliberez fluturul din cutia de lemn în care l-am închis pentru o vreme și să trăiesc adevărata viață.
- Numai să nu fie prea târziu.
- Cum prea târziu?
- Să fie atât de târziu, încât fluturul să nu-și mai poată folosi aripile ca să zboare.
- Niciodată n-o să fie prea târziu. Eu nu voi fi asemenea doctorului Emil Codrescu din romanul „Adela“ a lui Garabret Ibrăileanu. Nu o să las fericirea să treacă pe lângă mine fără să-i pun mâna în piept. Toacmai de aceea mă aflu acum aici oferindu-ți acest dar.
- Foarte frumos! Mulțumesc! Eu nu am niciun dar pentru tine, nu m-am pregătit pentru a oferi un dar. Totuși ți-aș putea oferi ceva, ceva ca în roamenele de dragoste.
- Ce?
- O șuviță din părul meu. Am citit cândva că părul oferă omului energie, putere. Și în Biblie îl avem ca exemplu în acest sens pe Samson. Când dorești te poți uita la șuvița de păr ce o să ți-o dăruiesc și să te gândești la mine. Așa eu o să te protejez cu gânduri bune oriunde o să fii, te voi proteja ca și cum aș fi lângă tine.
- Foarte interesant.
Și Maria a luat cuțitul de care s-a folosit să deschidă cu puțin timp în urmă un stup mai încăpătânat și a tăiat o șuviță din părul ei, pe urmă a tăiat o bucată din brâul mult prea lung din jurul taliei și a ascuns-o acolo. Așa, împăturită, i-a întins-o băiatului. De atunci nu s-au mai văzut, nici măcar din întâmplare pe ulițele satului. Rusalin a început în toamnă să studieze la școală la oraș și treptat, treptat, s-a tot depărtat de leagănul copilăriei.

*

Cu gândurile departe, Rusalin, s-a căutat în buzunarul de sus al hainei și a scos de acolo o bucată veche dintr-un brâu țesut la țară. L-a deschis și ochii i-au căzut pe o șuviță aurie umplându-se de lacrimi.
- Oare unde ești tu, Maria dragă? Cine se bucură de frumusețea ta, de căldura privirii tale, de seninul sufletului tău? Așa este. Nu am socotit prea atent cuvintele tale care mi-au spus să am grijă, să nu fie prea târziu. Am ajuns și eu vârsta doctorului Emil Codrescu din romanul „Adela“ a lui Garabret Ibrăileanu. M-am cam pierdut prin lume. Prea m-a luat lăcomia lumii de a urca cât mai sus și nu am observat ce repede zboară anii, nu am observat cât de repede pleacă trenurile din gări spre alte meleaguri și alte zări cu soare, numai al meu staționează. Dar de ce nu mai pleacă trenul acesta? Abia de a ajuns, iar acum se lenevește și nu mai pleacă. O să cobor pe peron să caut vreo explicație. Încă nu a primit semnal să părăsească gara.
Și-a ascuns șuvița în buzunarul de la piept, și a scos capul pe fereastra trenului. A observat că mulți dintre cei care se pregătesc să călătorească cu același tren erau pe peron agitați, așa că a coborât și el.
Din vorbă în vorbă a aflat că mai e ceva de lucru pe tronsonul căii ferate pe unde avea să treacă trenul ce o să-l ducă din nou acasă, cam aproximativ o oră. Dacă ar fi fost fumător, și-ar fi aprins o țigară, ca să mai omoare timpul, dar așa trebuia să caute altceva pentru a-i părea staționarea mai scurtă, ca de exemplu să facă câțiva pași pe peron, să se cufunde în gânduri pe o bancă în fața trenului. Cartea ce a avut-o cu el a finalizat-o. Ziarele le-a răsfoit deja. Proiectul ce-l avea în lucru pe hârtie l-a dus la bun sfârșit.
A făcut câțiva pași, pe urmă s-a așezat pe o bancă poziționată în fața compartimentului unde-și lăsase bagajul. Așa putea să mai ia o gură de aer proaspăt.
În aproipere de el, pe balustrada de ciment a unui pasaj subteran ce ducea spre un alt peron, s-a așezat un tânăr ce trăgea cu poftă dintr-o țigară și înghițea din când în când câte o gură de bere.
- Cât s-au schimbat oamenii și vremurile! Nu mai e lumea ce a fost odată. Parcă nu mai e lumea, lume, vorba unei bătrâne a cărei locuință a renovat-o firma mea, și-a spus Rusalin privind spre tânărul care începuse să cam vorbească singur sau mai bine spus să vorbească trecătorilor ce cutezau a se perinda prin fața lui.
- Suntem o lume de gunoaie! Totul este un mare gunoi! Eu sunt un mare gunoi! Tu cel de colo ești un mare gunoi! Toți suntem un mare gunoi! Singurul lucru cert ce merită studiat în lumea asta de gunoi este gunoiul! striga tânărul acela trecătorilor care nu-l luau în seamă, ba poate-și mai spuneau și în gândul lor un „Doamne ferește!“ depărtându-se de el cât mai grabnic.
- Nu suntem buni de nimic! Suntem niște gunoaie! Avem impresia că suntem buni de ceva, dar nu-i așa, vă spun eu. Cel mai mare adevăr e gunoiul, continua să strige.
- Hei, tu cel de acolo! Tu, cel de pe geamul trenului! Tu cel care te uiți la mine! Da! Tu! Tu! Tu ăsta ce pari mai țăran! Nu vrei să deschidem o discuție? Hai să discutăm despre ceva! Uite! Discutăm despre grădinărit. Cum lucrăm pământul, cu ce-l putem lucra, dacă îl mai putem lucra. Cum împrăștiem gunoiul ca îngrășământ natural, ca să fie cât mai gras pământul și mai roditor pentru a fi cât mai mult gunoi. Totul pentru gunoi. Nu vrei? Sau ce discuție îți place ție. Poate vrei să vorbim despre vreme? Cum se împrăștie gunoiul în funcție de vreme. Hai! Chiar nu vrei să vorbim? striga tânărul acela guraliv la un trecător.
Rusalin trăgea din când în când cu ochiul spre acel tânăr ce nu părea un om al străzii, dar cu toate acestea avea un comportament deviant. Dacă ai fi fost singur și în apropierea acestui om, ți-ar fi fost teamă. Nu știai la ce te poți aștepta. Acum lătra asemenea unui câine înfuriat, iar în momentul următor putea să te muște.
Un alt om, de data aceasta un om al străzii, a început să deranjeze trecătorii cerând un ban să-și cumpere o pâine.
- Nu-mi dai și mie un ban, să-mi cumpăr o pâine? s-a adresat unui student.
- De unde să-ți dau? Muncește! Văd că ești băut! E mai bună băutura decât munca!
- Îl vezi pe omul de acolo cum strigă! Acum strigă. Mai târziu nu se știe. Ce vrei? Să dau în cap pentru un ban? Mai bine cer, a spus cerșetorul studentului și s-a apropiat de cel ce striga.
- Vrei o țigară? l-a întrebat guralivul pe cerșetor.
- Nu.
- Vrei o gură de bere, asta vrei.
- Nu.
- Vrei un ban să-ți cumperi o bere. Îți dau măi, îți dau să-ți iei și tu. Ține!
Și s-a căutat în buzunar, după care i-a întins o bacnotă. Cerșetorul a luat-o și a părăsit împleticindu-se peronul.
Gălăgiosul l-a observat pe băiatul ce vinde ziare și a început să strige după el.
- Ghiță! Măi Ghiță, măi! Vino până aici! Vino să-ți dau un leu!
- Nu-mi trebuie, i-a răspuns Ghiță!
- Atunci îți cumpăr un ziar.
- Ce să faci cu ziarul și așa nu-l citești.
- Eu îl cumpăr, tu faci un leu.
- Nu. Altă dată!
- Stai mă, Ghiță! Unde pleci, că tu-mi înseninezi ziua, dacă cânți tu cântecul acela cu Ion. Știi, cel de l-ai cântat acum o săptămână.
- O să ți-l cânt mai pe seară, de mai ești pe aici.
- Deja mi-ai înseninat ziua, Ghiță!
- Să fie tânărul acesta gălăgios un om al străzii, a început să se întrebe Rusalin. Nu părea inițial, dacă te uitai la hainele lui. Mai degrabă un tânăr cu probleme ce trebuia să facă ceva terapie pentru a se reintegra în societate. Totuși, după discuția cu vânzătorul de ziare, pare mai degrabă un locatar al gărilor.
Rusalin s-a ridicat de pe bancă spunându-și în gând că a ajuns tare periculoasă gara din capitală. Se mai întreba unde sunt gardienii, de poate să facă cine vrea, ce vrea. S-a pregătit să urce scara trenului când s-a trezit apucat de haină și tras din nou pe peron. Era gălăgiosul care a început să râdă.
- Nu vrei să vorbești cu mine? Tu pari din cei învățați. Știi să vorbești! i s-a adresat râzând fără să-i lase haina.
- Nu, i-a răspuns Rusalin trăgându-și haina din mâna lui.
În acel moment guralivul a spart sticla în care a fost bere de colțul ușii vagonului și l-a tăiat la mâna ce trăgea de haină pe Rusalin, pe urmă a luat-o la fugă.
Rusalin a urcat în tren. Mâna îi sângera. A dat geamantanul jos, ca să caute ceva pentru a pansa rana. În timp ce căuta în geamantan o cămașa de care s-ar putea lipsi, în compartiment a intrat o femeie tânără, deși, dacă o priveai cu atenție, îți dădeai ușor seama că îi era apropiată ca vârstă lui Rusalin.
- Bună ziua! E liber?
- Bună ziua! a răspuns Rusalin. E liber.
Femeia tânără a intrat în compartiment. Și-a pus bagajul pe un scaun alăturat în timp ce a observat mâna sângerândă a călătorului.
- Sângerați!
- Un accident.
- Îmi permiteți să vă ajut! Sunt medic!
- De ce nu? a răspuns ușurat Rusalin.
Doctorița și-a scos o trusă medicală din bagaj, a curățat rana celui ce avea să-i țină de urât în timpul călătoriei, pe urmă a bandajat-o.
- Mulțumesc frumos! Sunteți medic în capitală?
- Nu! Am venit în capitală pentru un curs. Sunt medic la mine în sat.
- Ce frumos! Chiar e foarte frumos să ajungi medic în satul natal, să poți să ajuți oamenii printre care ai crescut.
Doctorița în momentul în care și-a făcut loc în geamantan, ca să pună trusa medicală, a trântit din greșeală o cutie micuță de lemn ce a alunecat până lângă picioarele lui Rusalin. Acesta s-a aplecat și a ridicat cutia.
- De unde aveți cutia aceasta? a întrebat-o uimit Rusalin.
- E de la un prieten din copilărie. Mi-a dat-o s-o păstrez până se va întoarce în sat, ca să elibereze fluturul din cutie.
- Fluturul?
- În cutie e un flutur, i-a răspuns zâmbind doctorița, închizând geamantanul și așezându-se comod pe banchetă, lângă bagaj și față în față cu tânărul domn.
- Și bănuiesc că nu s-a mai întors din moment ce fluturul e încă acolo.
- Așa este! Probabil a uitat că a închis în copilărie, într-o cutie de lemn, un flutur, iar cutia i-a dat-o unei fete.
- Și se pare că fata aceea a păstrat cutia și o poartă cu ea tot timpul.
- Nu știu. Mă gândeam că poate-l întâlnesc în capitală. Așa simțeam.
- O să mai purtați și acum cutia?
- Da. M-am obișnuit cu ea. Parcă ar face parte din mine.
- Chiar dacă el v-a uitat?
- Poate își va aminti cândva.
- Poate nu.
- Și asta e drept, poate nu.
- Sunteți căsătorită sau i-ați rămas doar lui credincioasă?
- Am rămas credincioasă unui vis din copilărie, dar nici nu am avut timp. Mi-am dedicat toată viața oamenilor care au avut nevoie de ajutor. Înainte ca eu să ajung medic în sat, a fost medic tatăl băiatului ce mi-a dat cutia. Când eram mică părea să nu mă placă, dar acum mă înțeleg bine cu el, cu soția lui. A avut și niște probleme de sănătate, dar s-au rezolvat.
- L-ați ajutat?
- Cât mi-a stat în putință.
- La mine în sat îmi spunea tata că e un medic bun, parcă Aurora e numele medicului.
- Pe mine mă cheamă Aurora, i-a răspuns zâmbind doctorița.
- E un nume frumos! I-a răspuns Rusalin privindu-i cu atenție chipul.
Era aceeași copiliță din trecut, însă puțin mai matură, mai puternică, mai hotărâtă ca niciodată. Era ea, Maria lui, fata aceea cu ochii de azur, dar fără cosițe de această dată și fără portul tradițional. Era îmbrăcată modern, după moda timpului, însă sufletul ei avea aceeași puritate ca și costumul strămoșesc. Și ce-i mai curios, nu o cheamă Maria, ci Aurora.
- Și? Pe dumneavoastră cum vă cheamă? Sau este secret?
În loc de răspuns Rusalin a scos din buzunarul de la piept bucata de brâu în care se ascundea o cosiță aurie și i-a întins-o. Femeia a apucat-o cu sfială, pe urmă și-a ridicat privirea spre bărbatul din fața ei.
- Rusalin! Tu!
- Chiar eu. M-am gândit să mă întorc în satul meu, ca să eliberz un flutur uitat demult într-o cutie micuță de lemn, dar se pare că m-a găsit el pe mine într-o gară. Când eram cel mai dezorientat om de pe pământ, un om rătăcit printre trenuri, el mi-a întins o aripă salvatoare.
- Nici tu nu te-ai căsătorit?
- Nu am avut timp, pe urmă nu puteam să uit chipul acela bălai ce mi-a furat inima în copilărie, doar că acum îl cheamă Aurora, nu Maria.
- Maria e numele mamei mele. Nici nu știai cum mă cheamă în copilărie. Erai filosoful satului considerat printre copii. M-am gândit inițial să nu-ți spun, din moment ce nici nu te-ai obosit să-i cunoști pe copiii considerați a avea un satatut social inferior ție, cum îi cheamă, mai apoi ne-am împrietenit și am observat că băiatul acela inaccesibil celor săraci, era chiar drăguț, dar nu am considerat necesar să-ți mai spun adevăratul meu nume. Era ca un joc în care tu trebuia să afli singur cândva cum mă cheamă.
Trenul a fost anunțat că pleacă peste două minute.
- Într-un final ne lasă și pe noi să părăsim gara aceasta și să ne întoarcem acasă, a spus Rusalin, ridicându-se de pe banchetă și dechizând brațele ca o chemare spre Aurora, Maria lui de odinioară.
Aurora s-a ridicat de pe banchetă și s-a aruncat în brațele bărbatului. Lăcrimau amândoi, dar erau fericiți. Chiar dacă anii au trecut și fiecare lucru își are timpul lui, pentru ei abia acum începea primăvara.