acpMonodramă

MOTTO:
Firmituri căzute de la masa stăpânilor sau ramura cea verde de măslin?

Decorul:
O casă de la sat cu grădină.

Personaje: X

X: (Despicând lemne pe un butuc.) Sunt atât de departe toate. (Continuă să muncească.)

Sunt așa, ca răsăritul de apus, ca pământul de lună, ca soarele de Neptun. (Abandonează munca și se așază pe o bancă de lemn. Lângă, pe o măsuță rustică, se află un vas cu apă, o cană, o trusă de lemn cu unelte de tâmplărie, un fluier din lemn încă nefinalizat. Dă să-și pună apă în cană, dar se oprește.) Mi-e așa de sete! Mi-e sete de toate. Nu-mi ajunge o cană cu apă. (Ia vasul cel mare și începe să bea cu lăcomie. La un moment dat lasă vasul aproape gol pe masă.) Oare cine-i mai puternic, Neptun sau Soarele? Albastrul sau gabenul? Apa sau focul? (După o pauză în care meditează.) Apa poate să stingă focul oricât de învolburat ar fi. Sau nu? (Meditează.) Să presupunem că într-o zi soarele se supără atât de tare și nu mai explodează, pe ici, pe colo, ci o să fie o explozie ce topește totul în jur, chiar și pe el o să-l mistuie. Oare Neptun ar putea să scape de mânia lui? Și-ar putea salva pilea cea albastră sau își va schimba fața, va deveni un ocean de foc ce se va izbi cu furie de proprile lui margini. (Mai bea o gură de apă.) Parcă am luat și eu foc de când sunt așa departe de toate. (Lasă vasul cu apă pe masă.) Am avut și eu o viață cândva. (După o pauză în vorbire.) De fapt nici nu știu dacă am avut o viață. Ce înseamnă să ai o viață? (O clipă e liniște.) Înseamnă să explodezi de fericire, în fiecare zi câte puțin, până ce la un moment dat nu mai poți și toată ființa ta se transformă într-o explozie. (Își caută în trusa de lemn o daltă potrivită și începe să sculpteze fluierul.) Se spune că toaca e de fapt ultima scândură din corabia lui Noe, scândura în care acesta a bătut pentru a chema lângă el animalele și a le salva de furtună. Eu, când voi simți că mă înec de prea multă singurătate, voi cânta la fluier. (O clipă sculptează în tăcere.) Oare să fac și eu o toacă sau să rămân la fluier? Ambele sunt armonioase. Toaca în cântecul ei pare să te ademenească să o iei la goană spre ea. E ca o sirenă ce vrăjește pe cei ce rătăcesc pe mare. Dar fluierul? Cât de armonios este glasul fluierului! Cred că fluierul adună toate păsările ascunse printre frunze, răscolește toate apele și vânturile, dansează cu toate amintirile mele, le adună și declanșează o avalanșă de doruri nemărturisite. (Tresărind din toată ființa.) Doamne ce puternic e lemnul! Prima dată toaca, acum fluierul. (O clipă se pierde în gânduri.) (Ca trezit din visare.) Pământul! Cum de nu m-am gândit? Pământul e cel mai puternic. El e tatăl lemnului și-al pietrei, el se joacă cu lumina și apa, el se adapă din seva universului. El are cei mai puternici plămâni, copacii, cele mai bune căi aeriene, bronhii și trahee, verdeața. Lemnul și verdeața, plămânii Pământului. (Se întristează.) Și totuși, ce departe sunt toate! (Exuberant.) Dacă aș fluiera? (Se uită la fluierul de lemn.) E aproape gata fluierul. Mai trebuie puțin cosmetizat. (Îl duce la gură și scoate câteva sunete.) (Se ridică de pe bancă.) Ce înfiorător sună! Ce grav sună! Mi-e teamă. Sigur am greșit pe undeva când l-am confecționat. (Îl abandonează speriat pe masă.) Cred că m-am rătăcit undeva în trecut și n-am știut care cale să aleg, cea cu parf și pietre sau cea cu verdeață și spini. (Se aud bătăi în poartă.) E cineva la poartă. Sigur a auzit cineva glasul fluierului. Cine ar putea să fie? Copiii m-au uitat de multă vreme. Au viața lor. I-am ridicat pe umerii mei, i-am ținut acolo până au crescut, până le-am făcut cununi de pietre scumpe, pe urmă și-au luat zborul spre pământ străin. Mai dau și ei câte un semn din vreme în vreme, mai mult așa, de complezență. Unul e în Germania, altul în Franța, fata în Italia. Ei nu cred că sunt, nici nu aveau voie să vină acasă. I-ar fi obligat să intre în carantină instituționalizată. Oricum ar fi fost prea mare efortul pentru ei să vină în țară. Dacă veneau, făceau acest lucru de teama gripei ce bântuie prin lume și pentru care ar fi fost carantinați paisprezece zile, de se întorceau în țară. Dar, nu, nu sunt genul. Când dau câte un semn de viață, o fac la telefon. Ce dor îmi este să-i aud măcar la un telefon, dar mereu își schimbă numărul și nu mai pot nici eu să-i sun. Poate o fac intenționat, ca să nu fie deranjați, dar măcar o clipă ar putea să o rupă și pentru tatăl lor. Nu cred că i-ar abate așa de mult de la muncă un apel telefonic pe zi. (Se aud din nou bătăi în poartă.) Vecinii nu pot să fie. S-au ascuns în casele lor de când le e teamă de noul CORONAVIRUS, COVID 19. (După o pauză în vorbire.) De virus sau de amendă, dar teamă le este de ceva și nu pot să fie ei. Se dau amenzi mari, dacă pleci fără motiv întemeiat de acasă. (După o pauză în vorbire.) Și dacă m-ar credea mort, nu ar veni niciun vecin, de teama izoletei și-a perioadei de carantină. Mai nou toți murim de aceeași boală, COVID 19. Ne place, nu ne place, ne supunem ei. E pandemie. COVID 19 e pe toate canalele de știri. A devenit foarte important COVID 19. Nimeni și nimic nu e mai important ca el. Parcă ne-a legat pe toți la ochi și la cap. (Se aud din nou bătăi în poartă.) Poștașul cu pensia nu poate să fie, mi-a adus-o în urmă cu o săptămână. Până la urmă mă duc să văd cine este. N-am mai vorbit cu un om de-o săptămână, de când a trecut poștașul pe la mine. Mi-e dor să mai aud și eu un glas de om. Parcă aș fi undeva departe de orice suflare omeneasă, pe un tărâm de basm, un tărâm înconjurat de glasuri de păsări, de animale, de murmur de vânt și ape, de foșnete de frunze, dar departe de orice ființă umană. Mă mistui osândit pe acel tărâm de dorul glasului oamenesc, de focul ce mă arde în piept când mă gândesc la cei dragi ai mei care-au fugit departe, la cei ce au fost lumina mea, că ei mi-au călăuzit viața, că pentru ei am muncit, pentru ei am trăit, nu pentru mine. I-am ales pe ei, nu pe mine. Glasul inimii am ascultat și pentru binele lor am alergat o viață. Acum (se gândește) sunt bine, sunt mulțumit că-i știu bine. Sunt fericit prin împlinirea lor. Ei sunt ramurile mele. Cât timp sunt verzi și eu sunt verde. (Ascultă.) Nu se mai aud bătăi în poartă. Glasul bătăilor din poartă a încetat. Cine a fost a plecat cu siguranță. Poate era bine să fi deschis. (Se răzgândește și face câțiva pași spre locul unde tăia lemne. Își reia activitatea.) Mai bine nu. Putea să fie un hoț. Ce-i drept, nu prea avea el ce să fure, dar poate în zelul lui îmi fura viața. Mă punea să aleg între bani și viață. Aș fi ales viața, dar nu puteam, că nu aveam ce bani să-i ofer. Tot ce-am avut le-am dat copiilor. Banii pentru ultimul meu drum pe pământ i-am dat nepoatei mele, fiica fratelui meu. Ea mai trecea odinioară pe la mine, așa, din când în când. În ultimele două luni, de când cu „Starea de urgență“ instituită datorită cazurilor confirmate de gripă, n-am mai văzut-o nici pe ea. (Muncește o clipă tăcut.) Să fi fost un voluntar care ajută oamenii izolați în case? Poate a aflat că la această adresă locuiește un bătrân, că e singur de două luni, că are și el nevoie să audă un glas de om, că s-a săturat să vorbească cu păsările și copacii. În rest are bătrânul ce să mănânce și să bea. Nu a golit rafturile unui Supermarket ca înaintea anunțării unui cataclism, așa cum au făcut-o cei tineri speriați că nu vor mai avea ce mânca odată izolați în case. Are bătrânul o fântână în grădină ce a făcut-o cu mâna lui. Mai are cartofi, ceapă, porumb, bătrânul. Are și găini care fac ouă. Are o capră care dă lapte. Are de toate. Poate să facă și unui nevoiaș un pachețel cu mâncare, din ce are și el. A săpat pământul și primăvara aceasta, bătrânul, l-a săpat și l-a semănat. (După o pauză în vorbire.) Dar voluntarii nu vin să socializeze. Îți aduc un pachet cu alimente, îl lasă la poartă și pleacă. (Se oprește din lucru.) Poate era mai bine dacă deschideam. Poate era un om însetat sau flămând. Poate era un om bolnav. (Speriat. Își face cruce.) Să ferească Dumnezeu! (Începe din nou munca.) Dacă era bolnav de COVID 19? (O clipă e tăcut.) Care era problema de era bolnav de COVID 19? Și ce tare m-am speriat pentru un moment. M-am pierdut cu firea și am simțit niște furnicături din vârful degetelor până pe coloana vertebrală și apoi niște transpirații reci. Bine că nu m-a văzut nimeni în ce stare eram că ziceau că sunt bolnav, că poate am febră. Mai sunau și la 112. O, Doamne! Ce rău am fost o clipă! De bătea un om bolnav la ușa mea, ce făceam? Treceam și eu pe lângă el ca preotul și levitul din Sfânta Scriptură sau îmi puneam încrederea în Dumnezeu și-i legam rănile asemenea samarineanului? (Abandonează munca. Ia vasul de pe masă, se duce la fântână, scoate apă și îl umple.) Am fost ca preotul și levitul. M-am ascuns după poartă, am tăcut, am lăsat pe cel neputincios singur. (Se duce spre masă. Își pune apă în cană de această dată și bea.) Până la urmă cine putea să bată la poartă? (Face câțiva pași.) Nu mă duc. (Se duce spre banca de lemn și se așază.) Nu, ușa casei mele nu ar trebui să fie închisă. Pot să închidă toate ușile, dar ușa mea nu va mai fi închisă. Au închis ușile bisericilor. Se face slujă, dar pentru cine? Slujbele se fac pentru creștini. Jertfa liturgică se săvărșește pentru creștini, dar ei nu au voie să intre în biserică. Stă poliția pe lângă ușile cimitirului să nu cumva să aprinzi o lumânare la căpătâiul celui drag trecut la veșnicie, că poate iei un microb. De unde să-l iei? De la cel de sub pământ? Doamne ce s-a răcit credința! Unde-i grăuntele de muștar ce poate muta munții? S-au închis uși peste uși. Un vecin trecut de șaptezeci de ani a făcut o infecție la o măsea. Unde să meargă? La care uși închise să bată? A stat omul acasă. Nici antibiotic nu a avut, că farmaciile nu mai eliberează antibiotice fără rețetă. De spital i-a fost teamă. Mulți care s-au dus la spital au pățit-o rău. I-a izolat într-un salon fără grup sanitar, fără apă, medicamente. Au și uitat de ei. Măcar de avea omul medicamente acasă, scăpa cu viață, era tratat regește, dar nu a avut, a făcut complicații și a murit. La cauza decesului a fost trecută și boala asta din secolul XXI, cum îi spune? A, da, COVID, COVID 19. (Se ridică de pe bancă.) Mă duc să deschid ușa. Poate, poate, cineva are nevoie și de mine. Mie nu-mi mai este teamă de nimic. De când am fost copil mi-a spus mama să nu mănânc, dacă nu mă spăl pe mâini, să nu duc mâna la gură sau la nas fără să mă spăl, dacă am pus mâna pe bani, că banii sunt cei mai spurcați, neștiind prin câte mâini și locuri au trecut. Acum vin ei, cei care au fost crescuți de generația aceasta de peste șaizeci și cinci de ani, să ne învețe. Ce? Să ne spălăm pe mâini? Cum să ne învețe ceva ce noi i-am învățat pe ei? A! Da! Ne învață! Firesc că ne învață! Ne învață să stăm acasă, să nu ieșim decât două ore în caz de urgență! Ne învață, da, ne învață! Ne învață că acum se pot descurca și fără noi. Ce nevoie ar mai avea ei de un sac în plus în căruță? (Ajunge la ușă, o deschide, își aruncă o privire pe afară și se întoarce cu un pachețel în mână.) Am primit un pachet. L-au lăsat lângă poartă. Bine că nu a făcut picioare până am deschis eu ușa. Le e cam teamă să atingă orice celor ce se aventurează pe afară. (Se uită la pachet.) O să-l dezinfectez și pe el și mâinile mele ce l-au atins, pe urmă o să-l deschid. (Intră pe o ușă în casă și apoi se întoarce în grădină. Se așază pe bancă. Studiază pachetul.) E din Italia. E din zona carantinată. (Neafectat.) Alții ar plânge, de ar ține un atfel de pachet în mână. (Aproape cu lacrimi în ochi, dar cu zâmbetul pe buze și entuziasmat.) Mie îmi vine să-l sărut. Chiar nu mă pot abține. Sunt un om bătrân ce și-a pierdut mințile de fericire. (Sărută pachetul.) E de la fata mea. (Sare de pe bancă și aleargă fericit cu pachetul în mână.) Pachetul e de la fata mea! Mi-a trimis fata mea un pachet! (Se oprește o clipă și se uită la pachet.) Ce-i drept, nu e mare, dar nu contează! E de la fata mea. (Începe din nou să alerge fericit.) Am primit un pachet de la fata mea! (Aleargă.) Am primit un pachet de la fata mea! (Se așază obosit pe bancă.) Am obosit. Nu mai sunt așa de tânăr. Să vedem ce conține pachetul! (Începe să dechidă pachetul.) Orice ar fi în pachet, eu sunt fericit. Și dacă nu e nimic o să fiu fericit. O să fiu fericit că și-a amintit de mine. (Se oprește o clipă.) Dar de e un șarpe? Îmi trimite așa, un șarpe, ca să mă muște și să scape de bătrân, să împartă ce-a mai rămas, căsuța aceasta strămoșească cu grădina. Nu cred. Și de-ar fi șarpe sau altă arătare, tot fericit aș fi. E darul de preț al copilului meu, așa cum ar fi el. (Serios.) Eu sunt vinovat, dacă e un șarpe sau altă arătare. Poate am greșit undeva în educația copiilor. Poate prea mult i-am iubit și-i iubesc. Poate și ei mă iubesc, dar în felul lor și nu mi-o spun. (Fericit.) Uite, acum mi-au arătat cât de mult mă iubesc! Am primit un pachet de la fata mea. Mai puțin și gata. L-am deschis. (Scoate din pachet o tabletă. Se uită la ea uimit, o studiază. O lasă pe bancă și deschide un bilețel ce însoțea cadoul.) Pentru tatăl meu, o tabletă. Așa poate socializa și el online cu restul lumii. E o perioadă în care doar online putem să comunicăm unii cu alții. (Lasă și biletul pe bancă lângă tabletă și începe să râdă.) O tabletă! (Râde.) Mi-a trimis cadou o tabletă! (Râde.) Vă închipuiți? Un bătrân peste șaizeci și cinci de ani primește cadou o tabletă? (Amuzat.) De ar fi ajuns acest cadou la vecinii mei de peste drum nu ar fi știut ce să facă cu el. S-ar fi rugat de tabletă să funcționeze singură. (Înduioșat.) Sărmanii oameni! (Serios. În timp ce accesează tableta.) Eu știu cu ce se mănâncă totul. Mereu m-a preocupat știința. Un profesor de fizică, pensionar acum, cum să nu iubească orice descoperire, cum să nu studieze? (Lucrează pe tabletă.) Se pare că are și internet, cartelă, un număr de telefon în agendă. Îmi place. (Fericit.) O să o aud la telefon pe fata mea dragă! (Sună. La un moment dat se aude un robot: Abonatul apelat are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire a rețelei mobile.) M-am bucurat degeaba. Poate o aud mai târziu. (Butonează tableta.) Văd că mi-a instalat și niște jocuri. (Râde.) Crede că mă pierd și eu într-o lume virtuală. Asta mi-ar mai trebui, să încep să mă rup de realitate și să trăiesc într-o lume virtuală. Doamne ferește! Ce joc e acesta? Ce pește uriaș! Mereu m-au fascinat peștii. O să încerc să accesez contul jocului. Îmi cere parolă. (Butonează.) Gata! Am găsit fișierul cu parole. (Mereu lucrează pe tabletă.) Am intrat în joc. Ce sală mare și totul se clatină ca o corabie pe o mare învolburată! E plin de uși și am nevoie de o cartelă de acces. Ce bine că are și tastatură tableta. (Scoate din pachet tastatura și o conectează la ecranul tabletei.) Acum mă pot deplasa foarte ușor cu săgețile. (Butonează.) Gata. L-am doborât! Era un cyborg. Acum am și cartelă de acces. Doamne câte uși și toate sunt aidoma unui pântece de pește. Nici nu știu pe care să o aleg. (Butonează.) O să încerc o ușă, fie ce o să fie. Trebuie să găsesc o intrare în joc sau o ieșire. (Butonează.) Am deschis o ușă și m-am trezit într-o încăpere întunecoasă mărginită de burți de pește.  Burta prin care am intrat s-a dizolvat, e de negăsit. Nu mă mai pot întoarce. Prin urmare am intrat în joc. Cred că m-a înghițit o balenă și din greșeală am alunecat spre pântecele ei prin alte burți de pește. Care să fie burta salvatoare? Dar oare este salvatoare? (Butonează.) Fantastic! Am ales una ce părea mai ușor de doborât și m-am trezit într-un alt labirint de burți. Ce-o mai fi însemnând și jocul acesta? (Butonează.) Alte uși, alte spații întunecoase, alte burți, nicio ieșire, nicio rază de lumină. Parcă ar fi virusul acesta din secolul XIX ce nu vrea să cedeze. Fugi de o burtă și te înghite altă burtă. Nu. Mă dau bătut. Nu sunt genul de om care să renunțe ușor, dar nu văd nicio cale de scăpare. Jocul acesta nu duce nicăieri. Te blochează undeva în el și nu mai poți să-l părăsești la un moment dat. Te va ține prizonier, așa cum o țigară aduce altă țigară până devine un viciu. Gata! L-am închis. Trebuie să mai fie și alte jocuri pe tabletă. (Butonează.) Orbul. Interesant! Cred că intru în joc. Am intrat. Fantastic! O piață! Un orb cu luneta ce caută stelele. Nu pot să cred! Au făcut un joc după piesa dramaturgului Matei Vișniec „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte“? (Entuziasmat.) Cred că e cel mai tare joc! (Butonează.) Super! Cred că orbul din joc e filosoful Emil Cioran. Filosoful cred că se regăsește în el, dar nu înțelege acest lucru, nu vede acest lucru de când l-a părăsit doamna lui Memorie. (Abandonează o clipă tableta și jocul.) Ce cumplit! Să stai așa, să aluneci pe câte un gând și la un moment dat să nu mai știi nimic. Te găsești într-un loc străin, dar nu te mai vezi, nu te mai înțelegi, ești orb și totuși cauți cu luneta stelele în fiecare noapte. Câteodată e înnorat. Atunci e mai greu. Doamna Memorie suferă cumplit și norii ce o supără sunt foarte negri. Da, filosoful, orbul, memoria, bătrâna ce făcea firmituri, porumbeii! (Entuziasmat!) Înțeleg! Firmiturile! Porumbeii! Ce poate să fie mai limpede? Firmiturile de memorie, bătrânețea ce este luminată din când în când de câte o firmitură de lumină ce o înghite lacom porumbelul bucurându-se de ea. (O clipă e liniște.) Intru în joc. De data aceasta o să câștig. (Ia tableta și butonează.) Îmi spune să tac. Urmărește atent cerul. E speriat. Mi-a spus că trebuie să plece că vin porumbeii și sunt foarte mulți. Ce mai înseamnă și acest lucru? Noaptea? Porumbeii? Uite-i! Așteaptă să primească firmituri. Dacă le-aș da eu firmituri? Să încerc. Se pare că funcționează. Sunt așa domesticiți, încât au renunțat definitiv la libertate. Iubesc firmiturile primite în colivie. Cum să renunțe la libertate? Cum să renunțe la a gândi, la a zbura, la a cerceta pentru niște firmituri primite la aceeași oră? Dacă nu ar mai primi firmiturile ar muri. Da. Memoria nu ar mai reveni nici cât o firmitură de lumină și gata, atâta a fost să fie. (Butonează.) M-a scos din joc ceva. (Supărat.) Nu pot să cred! Îmi spune că am călcat regulile jocului, că nu aveam voie să hrănesc porumbeii. (Lasă puțin tableta pe masă.) Om bătrân și fără minte. Ce caut eu să mă joc? Se vede că m-am rătăcit de când nu mai am cu cine schimba o vorbă. Am început să mă pierd într-o lume virtuală. Mai urmează să îmi fac și eu un cont pe o rețea de socializare și să aleg prietenii după cât de fabuloasă le este descrierea sau poza de profil. Pe urmă să vorbesc cu oamenii sau cu ceea ce vor ei să fie virtual, mari vedete, politicieni, pictori... (Râde.) Interesant cadou am primit de la fiica mea. (E liniște un moment.) De fapt ea s-a gândit să-mi facă o bucurie, să mă ajute să socializez cu oamenii on-line, să mă mint pe mine însumi că trăiesc înconconjurat de oameni, dar când o să-i strig că mă doare un picior, toți cei ce-mi zâmbesc din spatele ecranului să-și închidă urchile, iar eu să mă trezesc ca dintr-un vis, singur. (Se lasă să cadă de pe scaun, pe jos. Plânge.) Sunt singur! Ce doare singurătatea. De ce aș alege o lume virtuală? Pentru ce? De ce m-aș hrăni cu iluzii? Oamenii aceia sunt departe, eu sunt aici și sunt singur. Lumea aceea animată din mediul on-line e ca un vis, realitatea te lovește când îți arunci privirea dincolo de ecran și te găsești singur, cu durerile tale, departe de orice mângâiere. (Se ridică.) Nu. Toată viața am fost liber. Eu nu am stat să primesc firmituri ce cad de la masa altora și să mă îmbăt cu iluzii. Eu am fost porumbelul acela ce a plecat peste ape și s-a întors la corabia lui Noe cu firul cel verde de măslin, s-a întors biruitor, scăldat în lumină. (Face câțiva pași.) Firmituri sau firul cel verde de măslin? Ce dilemă? M-am rătăcit undeva. Printr-o burtă mare de pește și nu mai găsesc ușa? Într-o piață orbecăind în căutarea stelelor? Prea mult am stat departe de oameni, atât de mult, încât nu mă mai regăsesc nici pe mine. Ce doresc eu de fapt? Ce mi-ar lumina mie viața? Copiii mei? (Se pune în genunchi și merge în genunghi căutând ceva.) Ei au plecat departe. Totul a plecat departe. (Caută ceva mergând în genunchi.) Ce caut? (Se oprește din căutat, dar rămâne în ghenunchi.) Ce mai caut acum? Sunt la apus și eu caut. Bătrân nebun! (Își duce mâna la piept.) Ce ai mai dori să salți de fericire, dar nu știi ce e aceea fericire! (Se ridică.) Ce e fericirea? Răspundeți-mi voi, oameni, ce e fericirea? Unde sunteți oameni? Unde v-ați ascuns? Fericirea! O casă plină de suflete, de râsete de copii sau un geniu ce socotește și iar socotește ca să reinventeze universul, să-i descopere miezul, să finalizeze formula eternității? (Retras.) Eu am ales casa cea plină și nu geniul cel rece, dar ce am ales a zburat departe. Nu. Nu sunt trist. Mă bucur pentru împlinirea lor, dar sunt atât de singur și ceea ce iubesc e atât de departe. Poate gândul meu îi va întoarce la mine. (Se duce la masă, ia fluierul și începe să cânte.)