Timpul începuse să dea semne că o lume se schimbă. După o iarnă altfel, fără haina cea albă, o primăvară și mai rebelă a venit peste noi. Cioclii au aruncat peste ea ciuma. Au ucis-o...
Lumea totuși încă mai merge. Timpul, acest ghid imprevizibil, își continuă mersul și el. Eu, trecătorul febril, îmi port pașii. Mă descalț pe coridorul timpului și pornesc haotic prin viață... Nu știu de ce, dar nu pot să simt deloc vara. În vara aceasta am pierdut tot... Mi-a murit umbra...
Tu erai umbra. Te purtam peste tot. Dar ei au oprit mersul. Au oprit lumea. Și eu te-am uitat într-o toamnă târzie... Sau tu m-ai trimis în iarna aceea... Când s-a aprins flacăra... Geruia, dar focul ardea...
M-ai uitat, te-am uitat... O vară destul de bizară. Știu doar că eram doi. Unul lângă altul. Și ce mult ne iubeam... Dintr-odată ochii tăi nu mai aveau iriși. Ceața se așternuse pe buzele tale. Și mi-am zis... Este o umbră... Este o umbră fără stăpân. Stăpânul murise. Murise în ultima vară... Era ultima vară în doi.

N-am să înțeleg niciodată. Vara aceasta a venit cu otravă, otrăvind suflete... Sau primăvara le otrăvise deja? Te priveam cum te rătăcești în gânduri anapoda... Și mă chinuiam să înțeleg... De ce ai rămas fără suflet... Ți l-a smuls cineva? Uneori mi-aș fi dorit să am atâta putere, încât să mă strecor în gândurile tale. Să-ți cunosc fiecare atom, fiecare secundă din tine. Întotdeauna nu ți-ai corelat cele două părți ale corpului. Ai lăsat inima liberă. Mintea ai purtat-o în chingi, încât s-a făcut noapte. Prea mult întuneric, prea rece și frig. Sufletul ți-a murit.
Prea târziu. Ai căzut în prăpastie, singur. Și fără cele două părți ale corpului. Moartea a fost inevitabilă, doar corbii croncăneau deasupra capului tău. Se luptau pentru fiecare atom să-l mănânce.
Apoi a venit agonia. Am privit moartea ta, moartea mea… Muream în fiecare zi amândoi. Am ales să ne ștergem. Să ne ștergem din memoria telefoanelor noastre. Ce nu am înțeles însă… Din suflet nu se putea… Eu am fost prima. Care am abandonat lupta. Și-am vrut să-ți redau locul… În schimb tu te pierduseși… Rătăceai fără suflet… Și am înțeles că nu mai are niciun rost să mai lupt. Și de ce să lupt pentru o umbră? Dar umbra ta, stătea acolo lipită. Îmi acaparase sufletul. Exact ca o caracatiță veninoasă. Mă omora cu fiecare secundă. Și eu trăgeam de fiecare tentacul. Mă hotărâsem să smulg. Să nu mai las nicio părticică din umbra care era legată cu sfori de plumb otrăvite. În timp ce smulgeam un tentacul, o altă gheară creștea. Îmi ciopârțea sufletul. Apoi o liniște ciudată. Tăcerea își chemase refluxul. Umbra pleca... luând și otrava care-mi inunda sufletul... Cineva o lovise cu piatra. Tu loviseși cu piatra în propria-ți umbră. Eu pluteam liberă în albastru...
Dar a intervenit Timpul. Un ceasornic fără limbi care stătea agățat ca o sabie deasupra capetelor noastre. Cu minutarul aruncat în trecut. Era secunda întâia de după noi. Ceasul vechi își pornise limbile în celălalt sens. Arătându-ne drumul invers al bătăilor noastre, trimițându-ne în alte direcții...
Și totul se întâmpla într-o vară când se împrăștiau vise, și se îngropau iluzii. Într-o vară când noi ne-am comportat ca nebunul din Brent, omorându-ne singuri. Într-o secundă explodând totul. Era într-o vară, când verdele ar fi trebuit să ne aducă speranța. Când puteam să privim împreună multe răsărituri de soare. Înainte de secunda aceea, speram că vei fi ultimul meu răsărit… Și am înțeles dintr-odată că mâna aceea care până mai ieri era unguent pentru rănile mele, este astăzi eșafod pentru sufletul meu deja mutilat.
Apoi chipul meu s-a estompat în eter, luând formă de pasăre. Îmi pregăteam moartea și învierea asemenea păsării Phoenix. Flacăra s-a aprins singură. Frunzele miroseau a tămâie. Și pasărea mirosea a tămâie. Ardeau toate în sălașul cuvintelor. Totul devenise cenușă. Apoi s-a ridicat către cer o scânteie. Ochiul meu asista la nașterea inedită a păsării Phoenix.
Am văzut cum pasărea își aduna cenușa cu sfințenie.
I-am privit zborul. Era ultima noapte a ei aici pe pământ. Și plonja întunericul, purtând pe aripile zdrențuite durerea unui zbor orb. Trecutul rămăsese în urmă… Nu mai existau amintiri. De-acum devenise o pasăre. Fără surâs. Așa au numit-o oamenii. Cântecul ei urca spre înalt odată cu zborul. Pe pământ un chip de lut se străduia să-și lipească o aripă. Iar ea a zâmbit prima oară. Cum putea oare să nu râdă, când știa că lutul nu va reuși niciodată să zboare…
Apoi am devenit iarăși om. Sunt dureri care revin și te transformă într-o bucată de humă. Nu poți să te ridici către înalt. Te rețin aici pe pământ. Cine știe… au rămas lucruri neterminate…
Așa că a trebuit să mă întorc acolo, în secunda aceea. Când limbile noastre au scos întregul venin. Împrăștiindu-l în fiecare atom. Și de-abia atunci am văzut că ești doar o bucată de lut. Aveai sufletul rătăcit... și orb. Ura pusese stăpânire pe tine. Mă urai, creierul tău mă ura. Așteptai efectul de domino. Mă ciopârțiseși. Eram un lanț de pietre așezat la picioarele tale. Pândeai doar momentul să ridici mâna, iar ele să cadă, prăvălindu-se toate cu zgomot. O secundă, atât a durat, iar eu
m-am ridicat de acolo, întregindu-mă, devenind stâncă. În momentul acela tu ai devenit fiară. De fapt un lup singuratic care urlă și nu poate să răstoarne o stâncă…
Știi, în vara aceasta am suferit cât un secol. A durut mai mult decât o moarte biologică. Pe ea o așteptam. Eram pregătiți. Poate nu de ajuns de pregătiți dacă am creat atâta suferință fără motiv.
De-aceea încă mi se face dor. Vreau să stau de vorbă cu tine, cu umbra ta. Și o caut în secunda de dinainte. Simt degetele cum alunecă, căutându-te pătimaș. Se împiedică în liniile țesute din umbră, construind altă umbră ochilor tăi. Două priviri ucigașe mă pătrund. Și mă zidesc în întunericul unui trup rămas fără umbră. Cineva mi-a furat-o pe treptele timpului. Undeva un corp fără umbră stă de vorbă cu umbra care nu are stăpân…
Totul este doar un vis. E prea greu să trăiesc printre umbre. Mă trezesc scormonind printre clipe. Și caut picături de iubire, ascunse prin ele. Încerc să adun câte un strop. Și să-l răstorn în ocean. Prin fileul timpului picăturile cad… Iar iubirea devine și ea o himeră…
Tot mai multe fire ne leagă. Poate nu au fost dezlegate, odată cu moartea ta. Tu muriseși. Eu înviasem. Înviasem ca Lazăr, ca pasărea Phoenix. N-am îndrăznit să privesc înapoi. Aveam teamă. Trebuia să fiu sigură că nu voi vedea o stafie în urmă. Așteptam timpul să curgă… Și să treacă cele patruzeci de zile. Iar sufletul celui mort să se ridice la cer. Tu erai mortul. Muriseși când ai strigat neputința din tine. Erai doar o bucată de lut care nu știa să se înalțe. Nici să privească Înaltul. Fiindcă nu suporta strălucirea, îl orbea. Atunci n-am înțeles de ce ai ales moartea. De ce ai preferat să te-amesteci cu tina. Sufletul ți-l zidiseși în lut, devenise nămol. Lacrimi celeste le amestecaseși cu huma. Puteai să le dai viață, devenind diamante. Dar le-ai făcut cioburi... Apoi am înțeles că erai prea bolnav și gol de iubire. Eu nu mai puteam să te-ajut... Te pierduseși, rătăcind infinit în țărână.
Încă nu s-a terminat. Mai sunt întrebări fără răspunsuri… Mai este ceva de făcut… Poate iertarea… Este cea de pe urmă încercare… Să iertăm… Altfel nu putem să mergem mai departe niciunul…
Tot mai des evadez în secundele noastre. Încă nu știu... ne-am iubit sau a fost un surghiun. Sabia era mereu scoasă. O mânuiai tu, ca un clovn, șantajând orele de iubire. Iroseam clipe, arătând cu degetul unul spre altul. Credeam că eu sunt vinovată. Trăiam cu durerea scrijelită de tine pe sufletul meu.
Erau numai cioburi. Mă răniseră și totuși te iubeam. În minutele acelea nu vedeam prin pânza din spatele ochilor. Tăiau cuvintele tale. Tăiau mai rău decât sabia. Nu știai de la o secundă la alta, nu știai... Să iubești sau să țeși tot felul de gânduri, gânduri anapoda. Cum era și iubirea noastră anapoda. Era întoarsă împotriva timpului și a lumii. Era întoarsă împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu nu voia iubirea aceasta. Nu voia... știa că unul din noi nu o merită. N-are rost să aruncăm degetul. Nu are rost să spânzurăm sufletul. Noi amândoi trebuia să terminăm ceva început în alt timp. Trebuia să rupem odată blestemul. Sigur în timpul acela ne-am blestemat sufletele. Astăzi eu, blestemul, îl rup.
Și te iert. Te iert pentru toate trecute...