- Unde-i?
    A luat borseta şi a golit-o în întregime. Două instrumente de scris, agenda, telefonul, chei neutile şi un pachet început de batistuţe. Le vârî destul de iritat înapoi, plimbându-se la început calm prin apartament. Deocamdată nu era enervat. N-avea motive suficiente. Chiar se opri şi căută ceva de mâncare în frigider. Nimic să îi stârnească interesul. Se mulţumi cu un pahar de apă filtrată. Derula timpul ca să-şi amintească mai bine ce făcuse ultima dată, poate aşa o să găsească ce căuta. Normal, când eşti disperat nu apare nimic în afară de câteva detalii vagi şi vide. De multe ori proceda asemănător, ultima locaţie a subiectului vizat, folosit, utilizat, îi era mai uşor să-l identifice şi nu se lăsa pradă hazardului. Nu-şi amintea nimic, dar chiar nimic. O să fie superficial, va reîntoarce casa pe dos.
    În debara n-avea cum să fie. Dar o bănuială îi dădea târcoale. O deschise. Doar lucrurile familiare cu colţul respectiv întunecat. Colecţie de pămătufuri. Şi cozi de mătură. Şi pantofi nefolosiţi. Nu.


    Plin de speranţă era încredinţat că este undeva la îndemână. Nu chiar ca în momentul în care îţi cauţi ochelarii de soare care îţi sunt pe cap. Ci ca atunci când şi-a spălat cheile de la maşină odată cu vasele în automatul din bucătărie. Măcar le-a găsit cu tot cu bateriile terminate şi circuitele distruse. Oricum, numai să scape de chin.
    Neatent deschise uşa de la sufragerie, lăsând piciorul în acelaşi loc, fixând ceea ce era dosit înapoia ei, gol, dar a întâlnit tocul uşii. Durerea de la frunte o ignoră. Nici măcar nu încercă o înjurătură sau enervare. N-avea timp de prostii adiacente.
    - Unde-i?  Formă un număr de telefon din agendă. Sunase o singură dată scurt şi închise. N-avea sens să vorbească. De unde avea să ştie locul din apartament unde o rătăcise?
    A stors o lămâie coaptă şi a amestecat-o cu apă minerală, presărând o linguriţă de praf de scorţişoară. Plescăia de plăcere. Diluă şi miere de albine. Pentru un minut ignoră disperarea care-l cuprinsese. Totuşi era perseverent din fire. Se bărbierea gândindu-se la strategie, unde a folosit-o pentru ultima dată. Atunci lucrurile ar deveni mai uşoare, limpezi, s-ar apropia de foc.
    - Scuze, a trecut val-vârtej pe lângă o vecină frumoasă după care întorcea de regulă capul, nici n-a privit-o şi a deschis maşina. Normal, nu era în vehicul. Abătut reintră în bloc la timp ca să-i mai observe în depărtare picioarele şi fundul apetisant, buclele aurii şi lungi până în dreptul umerilor. Uitase, dar îşi reveni imediat.
    Era o chestie esenţială, de supravieţuire, nici măcar din casă nu putea ieşi fără, dar nu erau cheile sau actele personale. Văzu sticla de vin roşu de pe masă. Mai că o desigilă, însă, fiind zi, nu noapte, renunţă principial. Nu o să se apuce de băut tocmai acum. Începea să se agite şi se lovea cu palmele peste fese. Un fel de tic din copilărie. Când primea bătaie dacă-şi pierdea cheile, banii, ghiozdanul în drumul de la şcoală spre casă. Câteva sute de metri pline de aventură, distracţii, ademeniri contagioase.
    - M-ajutaţi? Întrebă privind în sus. Vedea tavanul alb cu uşoare fisuri colorate mai intens în colţul din stânga sufrageriei. Era necesar să zugrăvească. Dădu din umeri.
    Se făcuse amiaza, nici la serviciu nu plecase, inventase o scuză tâmpită după doi ani fără concediu, voluntară alegere cu promisiunea că o să recupereze ziua sâmbăta. Oricum se plictisea când nu lucra. Îi făcea plăcere activitatea, în folosul mai multora, nu numai al lui. Doar nu o sta ca un tâmpit egoist toată ziua la televizor, în pat sau baruri.
    În dormitor nici vorbă. Era singur de o vreme. Folosi pretextul ca să tragă draperiile şi să deschidă geamul. Uşa se trânti cu violenţă de la curent. Şi balconul era deschis. I se păru că aude cioburi. Poate s-a spart un geam. Şi ce? Nici în dulapuri nu era. În noptiere nu avea cum să încapă. Exclus. Se trase de ambele urechi nervos. De mai multe ori.
    Cioc, ţoc, cioc, cu timiditate. Cineva era la intrare. De ce nu folosise soneria? Nu înţelesese şi deschise. Era tipa apetisantă, vecina, care destul de nesigură îl invită la o cafea. Inedit. Neaşteptat. Ciudat. Bluza de in vaporoasă, opacă şi înflorată lăsa să i se întrezărească sânii ca portocalele neambalate. Blugii perfect întinşi îi apărau picioarele perfecte. O să-i dea mai greu jos. Îşi spuse grăbit. Cu zâmbetul pe buze i-a spus că vine cu plăcere. În zece minute. Timp în care gândi că o să facă un duş fulger. De când aştepta o întâlnire, dar n-avusese niciodată curajul să o întrebe. Pa. Pa.
    Intră în baie cu entuziasm, se dezbrăcă, îşi înghesui toate hainele în coşul de rufe plin şi se puse pe toaletă. Eliberare. Era constipat şi se grăbea să termine ce nu avea de gând să înceapă. Dacă s-ar screme? Nimic. S-a şters oricum şi uită de întâlnire.
    După un timp a primit un mesaj: „Scuză-mă! A trecut două ore. Nu mai pot aştepta. Trebuie să plec în oraş. O lăsăm pentru altă dată!” era vecina nemulţumită. A pierdut ocazia visată. Ce să mai facă? Boul e bou, prostul e prost, numai isteţul are marele avantaj că poate fi orice. Suspină şi începu să recerceteze locurile.
    Trebuia s-o găsească. Unde dracu a pus-o? Ce era atât de greu de priceput. Fără ea nu poate să facă nimic ca lumea. Era mort, paralizat, imobilizat. Aşa gol se plimba prin apartament şi se trăgea de urechi, izbindu-se alternativ de buci, fiind şi mai trist că ratase o cafea cu o femeie frumoasă, dar nu frumoasă, deosebită, dar nu numai inedită, dorită cu aviditate. Fusese  prost. O să-i treacă?
    A ajuns la înserat şi aprinsese luminile. Tot atunci desfăcu sticla de vin roşu şi se servi cu un pahar. Ca să-şi alunge supărările luă şi o ţigară de foi şi o savura pe geamul de la bucătărie. Era dezbrăcat şi se făcea răcoare. Stătea sprijinit de pervaz şi caloriferul rece. Îşi ţinea organele genitale mai departe de el, rece şi sec, nu fierbinte şi umed. Raiul senzaţiilor. Privea la etajul de dedesubt, nu venise acasă, nu era nicio sursă de viaţă.
    - Unde-i? Uşor ameţit reîncepu căutarea. Închisese toate ferestrele. Era frig. Porni televizorul şi-l dădu suficient de tare încât să nu audă nimic, nici măcar interfonul. Unde a reuşit s-o rătăcească? Se întreba cu gândurile aiurea, visând că stă cu capul între sânii ei şi nu mai pleacă de acolo, senzualitate ratată.
    - Unde-i? Nici aici, nici acolo.... unde-i
    Ce cauţi, se întrebă la un moment dat, fiind sigur că ar fi mai lesne ca să depăşească disperarea, depresia, ceva de genul respectiv.
    - Iubirea....
    - A,a,a... făcu ca un om mirat.
    Nu ştiu.... şi îl pufni râsul. Scăpase.