Deschide-mi o poartă
Deschide-mi o poartă oricât de banală
Spre noaptea ce urcă prin flori de gutui,
Să pară un cântec șoptit nimănui,
Un dor alungat din lumea reală.
Și ia-mă de mână, și du-mă oriunde,
Departe de clipa ce stă fumurie
Și judecă strâmb ceva ce nu știe,
O stea căzătoare în noi se ascunde.
De-o vreme uitarea începe să-mpartă
Cenușă albastră prin munții de vid
Și basmul se șterge sticlos și stupid,
Prin flori de gutui deschide-mi o poartă.
Are sens
Suntem străini, distanța are sens,
Se-ntinde ca o pată pe destin
Și doar dezamăgiri din parte-ți vin,
Prin fumul de țigară foarte dens.
Suntem străini, am fost întotdeauna,
Zadarnice istorii-ai ticluit
Prin versuri cu galoane de iubit,
Tronează peste ele azi, minciuna.
Suntem străini, distanțele confirmă,
Ne-au brevetat această calitate,
E mistic așezată peste toate,
În ziua rece, plânsă și infirmă.
Ai stins încet și rând pe rând lumini,
Ce nici măcar n-au apucat să ardă,
Te-ai transformat în tristă halebardă,
Distanța are sens, suntem străini.
Cetatea ultimilor fluturi
Ne-am regăsit fundamental,
Dar ca de-un vis trecut te scuturi,
Cetatea ultimilor fluturi
Va fi coperta de final.
Întind o mână peste timp,
E doar un gând, la întâmplare,
O primăvară oarecare,
Săgeți de flori prin anotimp.
Un vers repus peste lumină
Ne răscolește și repetă
O simfonie indiscretă,
Ce doar iubirii se închină.
Și încă te mai simt alături
Printre secunde aruncate,
Eternități nevinovate,
Cetatea ultimilor fluturi.
Odată, un curcubeu
Odată mi-ai trimis un curcubeu,
Era, țin minte, într-o zi de vară
Și parcă se grăbea timid să ceară,
Un vers pe care îl știam doar eu.
Plouase mult prea mult în vara-aceea
Și gândurile se-necau în ape,
Un curcubeu a reușit să scape,
Pe-un pod de dor în toată odiseea.
Culori se oglindeau în versul meu
Și dănțuiau nebunele cuvinte,
Părea un vis de-aducere aminte,
Iubirea ta era un curcubeu.
Un câmp de flori se legăna mereu,
A încercat uitarea să mi-l fure
Prin calendare cu neliniști dure,
Odată mi-ai trimis un curcubeu.
Plouase mult
Plouase mult în primăvara-aceea
Și vântul delira ca un dement,
Iar între noi se-nfiripa ideea,
Că practic nu mai suntem în prezent.
Trăiam cumva într-un trecut aparte,
Deși-l catalogam drept viitor,
Erau doar cioburi de iubire sparte
Și răni ce rămâneau în locul lor.
Pe rafturile lumii, încurcată,
Zâmbea fără de noimă Casiopeea,
Spre un trecut ce n-a fost niciodată,
Plouase mult în primăvara-aceea.
Prin dimineața ta, o călătoare
Prin dimineața ta, o călătoare,
Pentru cât timp, nu cred că e decis,
Sunt doar cuvinte risipite-n scris
Și perspective dincolo de zare.
În dimineața ta, o veche arcă
E pregătită iarăși pentru drum,
Cu puntea îmbrăcată în parfum
Și basme care vor să se întoarcă.
Mă sfredelești ca un bătrân corsar,
Privirea ta a început să ardă
Și a ucis o neștiută gardă,
Iar zborul se reface circular.
Rămâne neclintit-o întrebare,
Spre timpul care este măsurat
De granița unui imens regat,
Prin dimineața ta, o călătoare.
Flori de piatră
La final am crezut că-nțeleg
Chiar și timpul rămas într-o rână
Și am vrut oarecum să dezleg
O speranță de doruri nebună
Într-o vară, poate-atât am citit,
Despre visul gonind pe maidane,
Flori de piatră din senin l-au rănit
Și-au lăsat cicatrici inumane.
La final am crezut c-am să pot
Să rescriu cu destinul un act,
Numai flori de nisip peste tot,
Dacă vrei e cu viața un pact.
Și vezi tu, deși foarte târziu,
E-un ceva care încă te-așteaptă,
Flori de piatră apărute-n pustiu,
Spre iubirea ca ultimă treaptă.
Iubirea ta
Avea un gust ciudat iubirea ta,
Cu iz desprins din câmpuri de lavandă,
Iar clipele păreau o sarabandă
Și nu veneau decât pentru-a pleca.
Avea un sens de dor privirea ta,
Mă-nvăluia cu neguri de iubire,
Un gând neclar, aproape despărțire
Și-a pus amprenta-nainte de-a zbura.
Trecut-au veri, neînsemnând ceva,
Iar timpul râde-acum ca un smintit,
Sunt amintiri lipite de sfârșit,
Avea un gust de flori iubirea ta.
Bagajul de mână
În bagajul de mână am tot,
Un nonsens insipid și-o speranță,
Un verdict pronunțat de instanță,
Dar să șterg calendare nu pot.
Avionul m-așteaptă buimac,
Destinații și-o ultimă rută
Și tabele ce par o derută
Mă întreabă uimite ce fac.
E-o navă, dar fără pilot,
Echipajul rămâne la sol,
Voi pluti aiuristic în gol,
În bagajul de mână am tot.
Prin tunel se aud explicit
Rămășițe ce țin de orgoliu,
Dintr-un basm de-un senin iluzoriu
Și convingeri, și-un drum rătăcit.
Zăbovesc umilințele până
Se deșteaptă în mine-un jaratic
Și mă arde, și plânge sălbatic.
E o viață-n bagajul de mână.
Doi cai
Și dacă tot suntem doi inși ciudați,
Din două lumi aproape paralele,
Să ne luăm doi cai adevărați
Și să zburăm aiurea printre stele.
Și dacă tot a fost să ne-ntâlnim
Deși sunt între noi povești neclare,
Hai să plecăm, să nu mai zăbovim
Din certitudinea ce-apasă și ce doare.
Să ne luăm doi cai aproape murgi
Cu stele-n frunte de culoare albastră,
Nu mă-ntreba pe unde o să ajungi
Și cum se va-ntâmpla idila noastră.
Nu-i înșeua că nu mai e nevoie,
Sunt caii din iubiri neîmplinite
Și au venit aici de bună voie,
Potcoava-dor sclipește pe copite.
Și dacă tot nu spui nici un cuvânt,
Dar ți se pare că devreme este,
Hai să luăm doi cai de pe pământ
Să devenim noi înșine poveste.
CV Angelica Ioanovici
Sunt născută în Arad, studiile le-am făcut în Arad, Lipova și Timișoara – unde am urmat cursurile Facultății de Științe Economice, specializarea Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor. Anul trecut am publicat primul volum de poezii „Moneda spre vise”, tot anul trecut am apărut în antologia „Vara albastră a cuvintelor”.