Maria Nitu In sertarul umbrei(Maria Niţu – „În sertarul umbrei”, Ed. Semne, 2020)

              Dimensionarea fiinţei după nefiinţa însoţitoare, şi nu invers aşa cum ne-ar fi venit a crede. De la naştere până la moarte, pentru că înainte şi după aceea avem şi golul de nefiinţă. Deşi nefiinţa ar mai putea trăi, sau poate că trăieşte chiar, dar nu ne spune. Cum să ne spună, de când ştie să vorbească nefiinţa?
              Pentru Maria Niţu, nefiinţa are magie, are mister. Şi are un rost indiscutabil, care trebuie conştientizat şi povestit. Cu consideraţie şi cu ardoare, despre nefiinţa-umbra poetei. Despre ascunzişul fiinţei în secretizarea nefiinţei-umbrei.
              „În sertarul umbrei”, aşadar. Un fel de grădină a minţii mai trează decât s-ar crede, şi care cunoaşte forme şi contururi nebănuite chiar dacă prin renunţarea la substanţă. Într-un mod ludic cu inedite apeluri la raţiune, marcat de o autoironie vastă, cu accente obligatorii de sensibilitate înaltă şi adâncă.


              Identificarea unor elemente existenţiale proprii pe fondul fragilităţii lor, în prea-plinul de rezervă, aflat la îndemână însă abia acum dezvăluit şi explicitat... „Fără umbră,”: „mi-am pierdut/ ecranul propriu de protecţie/ pentru teatrul de lumini şi penumbre/ din carcasa trupului meu;// fără umbră, sunt perfectă,/ sterilizată de îndoieli, tristeţi, melancolii;/ în umbră era capitalul ascuns/ de iubire, frumuseţe, tinereţe,/ îmi spui;// toate erau expuse la soare,/ la fiecare ceas al zilei,/ independent de voinţa mea,/ irosite pe caldarâm,/ homeopatic,/ cu fiecare clipă,/ îţi spun;// până la miezul zilei,/ îmi spui,/ când reintrau în tine,/ şuvoi;/ fără umbră,/ nu ştii dacă eşti perfectă/ sau imperfectă,/ dar ţi-o doreşti disperat/ să te culcuşeşti în ea,/ ca un copil al străzii/ ce eşti.”
               Cartea Mariei Niţu se structurează inspirat, bazându-se pe două sintagme de forţă: „Cafeaua de dimineaţă a lui Dumnezeu” şi „Cerul de la temelia casei”. Pentru că „Fără umbră” intră în secţiunea a doua, vom lua din cea dintâi, două poeme ce fixate într-o stilistică antitetică, reunind clar cele două feluri de manifestare a poetei, şi literar şi în viaţa reală. Avem o dată năstruşnciile ei, de rezonanţă cu ceea ce trăim în mod curent şi tot mai tentant, într-un haos ambalat ţipător să semene a fericire... „Raiul la ofertă”: „promoţională,/ la doar nouă virgulă nouăzeci şi nouă de lei/ la pachet cu toate merele/ ce dau în pârg,/ sunaţi acum,/ vi se oferă raiul/ cu toţi şerpii de rigoare/ şi plantaţiile de pomi fructiferi,/ bonus „Făgăduiala şarpelui”/ reclamă la promisiunile/ în continuă aşteptare;// trebuie doar/ să-i aduni pe Adam şi Eva/ de pe coclauri.”   Apoi, întâlnim varianta senină, limpede, nedisimulată, a Mariei Niţu, în care se gândeşte şi se spune cu emoţie şi cu sinceritate... „Nu ştiu măştile ispitirii,”: „nu ştiu să spun:/ „Doamne, fereşte-ne de ispită”,/ când/ cea mai dulce şi frumoasă ispitire/ este ziua de mâine;// ne ispiteşte ziua de mâine/ ca mirosul pâinii din cuptor,/ altfel n-am mai tânji de cu seară/ la miezul ei cald,/ aburind promisiuni/ şi n-am porni spre ea,/ teleghidaţi,/ încă din dimineaţa lui azi,// vinovaţi de gândul că/ cea mai adâncă şi mai dulce ispitire/ este ziua de mâine...”
                 În întregul ei, avem o apariţie proaspătă, nesufocată obsesiv şi nici elucubrant, o promisiune literară pe care o aşteptam de ceva vreme şi iată că a meritat. Pe lângă a fi un critic literar remarcabil, Maria Niţu seduce prin poezia sa inconfundabilă.