af3Ana era o fetiță slăbuță, mică de statură, cu ochii mari, negri și triști, care la 14 ani știa rostul vieții, pentru că greutățile o acaparaseră, cu totul și-i furaseră zâmbetul inofensiv.
Locuia cu cei cinci frați ai săi într-o căsuță sărăcăcioasă, în care trebăluia toată ziulica, precum Cenușăreasa din poveste. Cu rochița descusută, în picioarele goale, copila mătura toate odăile, făcea mâncare pentru toată familia, avea grijă de surioara de trei ani, care ajunsese să-i spună" mama" , spăla rufele afară în balie, căra două găleți de apă de la fântână și ofta că este atât de neputincioasă în fața vicisitudinilor, care păreau s-o copleșească.
Sătucul în care locuia era situat la poalele muntelui pleșuv, oamenii erau harnici și înțelepți, iar ea își căuta prieteni în cei mai bătrâni, pentru că îi plăceau istorisirile lor anecdotice și învăța de la fiecare câte ceva.
Înțelesese că trebuie să fii bun, drept și sincer, că toate lucrurile pe lumea aceasta se întâmplă cu un scop, că trebuie să înveți, să înveți și iar să înveți, pentru a-ți depăși condiția.


Își făcea în fiecare zi temele conștiincioasă, apoi trecea la lucru, ca un om mare, pentru că trebuia să-și ajute mama, care o considera egalul ei, căci putea vorbi cu ea despre absolut orice, deși, uneori, se mai supăra că își petrecea mult timp citind, ba "Mizerabilii" lui Hugo, ba "Frații Karamazov", "Război și pace" sau alte romane, mult prea ample, căci n-avea de gând să facă din ea un filosof.
Ana știa, totuși, că într-o zi va pleca din casa aceea, că certurile interminabile dintre părinți se vor risipi, că va veni o clipă când va putea visa asemeni lui Cosette, fericită în brațele bărbatului iubit.
Își punea atâtea și atâtea întrebări, se trezea dimineața, la ora 4, să-și repete comentariile la literatură, să-și facă ghiozdanul pentru școală, își aranja uniforma și o pornea liniștită spre căminul cultural, în spatele căruia se găsea sanctuarul înțelepciunii, școala.
Acolo afla tainele lumii, acolo era doar ea cu sine. Nu i se mai spunea să facă nimic prin gospodărie, putea respira în voie, nu mai săpa pământul, ci, pur și simplu, trăia.
Copilul visa să ajungă un om cu o poziție socială demnă, să lase în urmă calvarul anilor fără copilărie, să-și croiască un drum drept, de la care nimic să nu o abată.
Nu avea prea mulți prieteni, de altfel, ea nici nu avea timp de așa ceva. Responsabilitățile familiei cădeau pe capul ei, media conflictele între părinți, mergea la cumpărături, avea atâtea sarcini de îndeplinit și o făcea în tăcere, cu stoicism, fără a-și neglija îndatoririle școlare.
Laura locuia la trei case mai încolo, era o fată tare delicată, pasionată de lectură, cu care împărtășea impresii și opinii, căreia i se confesa cu lacrimi în ochi și care îi tot spunea că într-o bună zi Dumnezeu se va îndura și de ea și îi va dărui tot ceea ce a visat. Chiar mama Laurei o consola adeseori și îi preciza că familia nu ți-o poți alege tu, însă prietenii, da. Împreună devorau cărțile împrumutate de la cele trei biblioteci la care se înscriseseră, își mai realizau compuneri le la limba română sau problemele grele de geometrie, petrecând momente frumoase și unice, care o ajutau să mai uite de necazurile ce îi sfredeliseră inima și sufletul, mult prea devreme. La ora 16 fugea brusc acasă, pentru că tatăl ei se întorcea de la lucru pe șapte cărări, iar scandalurile o secătuiau de energie, transformând-o într-un copil bătrân, de care îți era milă, privind-o în ochii melancolici, fără strălucire.
Într-una din zile, a plecat la oraș, împreună cu tatăl ei să-și cumpere pentru școală caiete și hăinuțe și l-a rugat cu lacrimi în ochi să nu bea nimic cu niciun coleg de muncă. A pornit de-acasă cu inima îndoită, fiind convinsă că părintele său nu o va asculta, amintindu-și că și atunci când fusese ziua ei și-l rugase să vină treaz, el tot nu s-a sinchisit și singurul cadou a fost un scandal-monstru, pe care nu și-l mai putea scoate din cap.
În Piatra Neamț oamenii erau grăbiți, apăsați de griji, nepăsători. Ea privea cu atenție fiecare detaliu, analiza vorbele lor, dar, mai ales, gesturile acestora, privea vreo păpușă scumpă, pe care nu și-o putea permite și ofta adânc, rugându-se în sinea ei să se îndure Dumnezeu și să-și întoarcă față spre un suflet necăjit. Ningea frumos, fulgii de lapte îi atingeau obrazul încrâncenat, iar fetița își simțea gustul sărat al lacrimilor, pe care și le înghițea, fără să crâcnească. O enerva oamenii prost îmbrăcați cu care tatăl ei se întâlnea și strâmba din nas dacă auzea un cuvânt vulgar din gura lor, spunându-și sieși-"Eu nu voi fi niciodată ca dânșii."
După câteva ore de alergătură, s-au îndreptat spre gară, pentru a lua trenul personal spre casă. Peronul vast o încânta, glasul roților de tren devenea o adevărată minune pentru copilul slăbit de muncă și de griji. La crâșma din colț, tatăl a băut o dușcă, încă una și încă una, iar ea îl așteptase cuminte afară, privind trecătorii, ochii lor, bagajele pe care le cărau cu tot cu vise, toată forfota unei zile obișnuite de iarnă.
Au urcat în vagon, s-au așezat pe banchete și au plecat în ritmul ușor al sunetului de locomotivă, care ducea zilnic destine pe șine. Tatăl adormise dus și ei i se făcuse rușine, pentru că sforăia și deranja călătorii, iar mirosul greu de alcool și de tutun o zăpăceau și abia aștepta să coboare.
Se întunecase, când au coborât în stație. Au mers ușor, omul se împleticea și aluneca pe gheață, se ridica ușor, sprijinit de copilă și-i spunea să stea liniștită că vor ajunge cu bine acasă.
Mașinile treceau pe lângă ei în viteză, câinii lătrau metalic, iar fata ofta și se ruga. La un moment dat, bărbatul a căzut și s-a auzit un zgomot atât de puternic, încât ea s-a îngrozit. Nu-l putea ridica, nu mai avea atâta forță în trupul ei firav, a dat un țipăt zguduitor, pentru că îi era teamă să nu adoarmă acolo, să înghețe sau să-l calce vreo mașină. Bețiv, netrebnic, iresponsabil, era tatăl ei și îl iubea cu tot sufletul și cu toată dragostea de care era capabilă.
Dintr-o curte din apropiere, a ieșit un om, al cărui chip greu îl putea dibui în bezna ce se așezase peste sat. Ea l-a implorat să o ajute să-și ridice părintele de jos și să îi ducă până acasă, căci se temea de câini foarte tare. Acesta s-a învrednicit să o asculte, l-a sprijinit de umărul său pe bărbat și s-au îndreptat spre gospodărie.
A intrat în casă și a înlemnit. Acolo așteptau ceilalți frățiori mai mici, unul dintre ei, urcat pe un taburet amesteca mămăliga pe aragaz, pentru că nu ajungea la nivelul lui, mama era plecată la serviciu, în tură de noapte. Toți îl priveau mirați pe străin, tatăl bâiguia ceva neînțeles, iar fetița tremura ca varga și nu știa cum să-i mulțumească necunoscutului pentru binele făcut.
- Să-ți fie rușine, omule, pentru faptele tale! Am făcut-o pentru fetiță, dar să știi că tu nu meriți nimic.
Și s-a pierdut în noapte...