Lucian Gruia 2Camelia Radulian se prezintă în faţa cititorilor săi cu un volum bilingv, româno-albanez, Zburând – Duke fluturar (Amanda Edit Verlag, Bucureşti, 2020), traducerea în limba albaneză datorându-se neobositului Baki Ymeri.
Camelia Radulian este o poetă temperamentală, de bună factură, cum puţine sunt în literatura noastră contemporană. Nu vrea să se integreze anonimă în armonia universului, ci îşi crează o lume lirică aparte. Nu găsim în poezia ei împlinirea în dragoste, aşa cum ne-am fi aşteptat. Poeziile ei de iubire reprezintă despărţiri după arderi de tot, de unde dramatismul care se transmite cititorilor. Interesant este faptul că poeta nu regretă despărţirile, păstrând starea lor de graţie, fiorul clipelor de iubire sublime devenite amintiri: „Pe funia vieţii de-ar mai fi să mă nasc,/ M-aş face arsură în carnea-i, de vreasc/ L-aş năvăli tot la fel peste sânge/ În braţele lui, ca vioara m-aş frânge.// L-aş iubi şi atunci pe săruturi/ Scrise pe piele de fluturi./ Cu somnul puţin, cu dor blestemat,/Femeie de cearcăn pe-un ochi de bărbat,/ I-aş fi lui beţie, mi-ar fi el păcat.// (...)/ Mi-a năucit prima picătură de rouă,/ Frumos – cum trecea -/ Cu sufletul meu tăiat pe din două.// Cu ultima sărutare de pom năruit/ Pe umerii vieţii vă jur:/ L-am iubit!…”(VĂ JUR, L-AM IUBIT!)


O altă despărţire are loc după ce trupurile îndrăgostiţilor au devenit scrum: ”Plecarea are haine de migdali/ Tăcerea străzilor/ va vorbi cândva despre noi./ Mai trece o noapte/ cât o catedrală de funii./ Zilele merg spre nord/ răsucindu-și din noi/ primele lor țigări de adio./ Iată scrumul nostru/ cade tăcut/ pe genunchii orașelor./ Încă visăm,/ dar în casa de peste drum/ ne vuieşte nisipul/ şi ziarele prind, pe mese,/ culoarea uitării./ Se dezvelesc gingiile vremilor, dragule/ aproape mi-e frig./ Începe de pe acum să mă tânjești,/ cât mă îmbrac în migdali, dar tu,/ tu fă-te limpede, dragostea mea./ Am scris acest poem cu mâinile în ştreang./ Mâine va ninge. Plec. Iartă-mă!” (MÂINE VA NINGE)
Poeziile Cameliei Radulian nu sunt spumoase ca şampania ci ard gâturile însetate de dragoste ca băuturile tari.
Singurătatea conduce gândurile poetei spre extincţie, după ce, odată, trupurile îndrăgostiţilor erau într-o comuniune androginică: „Mâine va fi deja târziu./ Eu n-am știut/ cât eram de singură.// În tine îmi las unghiile,/ în tine, ţipătul/ cu acești ochi te-am privit/ şi pe mine m-am văzut înlăuntru/ sub pielea şi sub venele tale/ eram eu, iubindu-te, nu doar/ un prăpăd de nisip./ Du-te acum,/ rămân la priveghi/ mi-e frumos lângă mine, de iarbă./ Prin călcâiul tău, drumul nostru/ scrie pe cruci ultimul poem:/ acesta.” (MÂINE)
Trecerea timpului induce nostalgie în sufletul frumoasei poete, care simte că se apropie de iarna existenţei. Poezia este cantabilă, antologică şi o cităm în întregime: „Icoane pustii ard în nopţi de-odinioară/ Ce frumoasă eram, vine iarna tăcut;/ Cu obrazul de măr, cu mijlocul vioară/ De jăratec femeie, femeie de lut.// Ce frumoasă-am fost eu, numai eu mai ţin minte/ Vine vremea să uit, vine vremea să tac./ Cresc în suflet poveri, nerostite cuvinte,/ Cu inelul din deget nu mai ştiu ce să fac.// Cum şi lacrima-n ochi se vesteşte bătrână/ Şi zadarnic veşmânt port pe trupul sărac,/ Un defunct giuvaer mai veghează pe mână/ Bătrâneţi care n-au pe pământ niciun leac.// Primăvară cândva, azi doar candelă ninsă,/ Foşnitoare aramă, nu mai am niciun rost./ Înainte poveri, înapoi vreme stinsă:/ Vine iarna tăcut. Ce frumoasă am fost…” (FEMEIA DE LUT)

În poezia sa, Camelia Radulian se opreşte asupra temelor majore ale existenţei: dragostea, trecerea timpului, extincţia. Condiţia efemeră a omului o întristează dar nu o duce la disperare. Nostalgia autoarei este senină. Intensitatea trăirilor este copleşitoare. Camelia Radulian trăieşte Zburând în flăcări.