coperta izoEmil Cioran spunea că „atunci când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă dintr-o bucurie”, iar poetul Ioan Romeo Roșiianu vine cu o nouă provocare lirică, făcându-și sieși, dar și cititorilor săi, o altă bucurie într-o lume „improprie visului și poeziei”, într-un timp ce a marcat oamenii de pretutindeni.
Volumul de poezie Scrisori către Izoleta, apărut la Editura Detectiv literar (Colecția „Clynamen”), din București, în timpul pandemiei ce a destabilizat sufletește oamenii, vine să confirme încă o dată capacitatea de concentrare și creație a autorului „Scrisorilor”, adevărate bijuterii lirice.
Într-o vreme în care oamenii au fost obligați să își refuze orice zâmbet, cineva, un pionier al cuvântului vine cu forța unui uragan să confirme faptul că oamenii sunt vii, există, ființează, trăiesc. Inebranlabil în scriitura sa, Ioan Romeo Roșiianu confirmă aceste lucruri printr-o altă serie de scrisori, adresate... „Izoletei”, termen foarte des uzitat în această perioadă, în egală măsură un obiect de temut și detestat de întreaga omenire...


Purtați de valurile vieții ca frunzele toamnei, supuși regulilor și restricțiilor unei lumi strâmbe, rămâne în fața ochilor doar cuvântul... un alt fel de cuvânt de revoltă, de durere și lacrimi. Înzestrat cu mult curaj și determinare, Ioan Romeo Roșiianu, acest călător neobosit dinspre suflet înspre suflete, scrie cu toată revolta de care este capabil (creând adevărate monumente literare prin „Scrisorile” sale), simțind lipsa acută a prietenilor și prieteniilor pe care el le-a creat de-a lungul timpului. 
Scrisori noi, alăturate unora cunoscute de lectorii săi, aduc în emoțiile proprii durerea unei lumi întregi. Dacă până acum moartea părea doar un laitmotiv („Lăsați Moartea să vină la mine!”) acum e un obiect asupra căruia se răsfrânge întreaga disperare a unui om („IUBITO, îți scriu cu disperarea celui ce știe iubi cu trupul / cu sufletul și cu mintea rămasă / îți scriu cu spaima zilei de mâine și cu neputința zilei de azi / trag cu urechea la ușa de la hol și mă amăgesc / că aud pașii tăi venind înspre mine / îmi place să cred că n-ai uitat mângâierile mele / pasiunea cu care făceam dragoste mă arde și acum” – Scrisoare din domiciliul meu forțat). Autorul a conceput „Scrisorile” în „domiciliul meu forțat” și tinde să rămână veșnicul îndrăgostit „ce știe iubi cu trupul cu sufletul și cu mintea rămasă”, rememorând amintiri trăite în „clipa repede ce ni s-a dat” (vorba lui Eminescu), dorind numai îmbrățișarea Iubitei („ca-n vagonul de dormit în care-am făcut dragoste / c-o patimă surdă / ne-am temut nu să nu ne audă controlorul atunci / ci să nu se oprească lumea în drum / să învețe de la noi o iubire de-o clipă.” – Scrisoare despre-o singură viață și un sfârșit iminent), cu trupul căreia s-a drogat într-un tren de noapte „ce mă duce  / de nicăieri spre niciunde // Așa a fost, Iubito, când am făcut dragoste în trenul pustiu / eram garați pe linia moartă și ne-au trezit /.../ Așa a fost, Iubito și de atunci încoace mă autodenunț / că m-am drogat cu trupul tău / că m-am îmbătat cu sufletul tău cu fiecare respirație avută / dar pentru că te iubesc atât de mult / n-am să recunosc niciodată că din cauza minții tale / m-am lăsat răstignit pentru ultima dată în piața publică” – Scrisoare despre cum m-am drogat cu trupul tău.
Femeia care vine cu o multitudine de calități sufletești și fizice („formele tale de felină”, „trupul tău mlădios / și sânii la fel de obraznici”) poate fi cea care îl salvează de la moarte („Mai știi că atunci când ai avut orgasm în hotelul de la / marginea lumii mi-ai promis că mă salvezi de la moarte?”), ea este acea izbăvire de tot răul atunci când „pe sub balconul meu / defilau cete de demoni”, iar prietenii erau cu toții departe, izolați de restul lumii („IUBITO, eu am apucat vremea când îmi îmbrățișam / prietenii // eram cu ei, Iubito și timpul stătea în loc în clepsidrele / sparte / de atunci și până acum am îngropat miloane de amintiri / și cuvinte” – Scrisoare despre-o singură viață și un sfârșit iminent). Lumea din jur e stearpă, prietenii falși știu să vândă sufletul bun, precum Iuda, cândva, o lume fără sentimente, angrenată doar în a-și procura bunuri materiale, uitând de sufletul care are nevoie de iubire pentru a se înălța („așa și-au burdușit semenii debaraua // oameni resemnați cu vieți irosite / se mint c-o bucată de pâine”).
Deznădejdea, tristețea se adună iremediabil în poemele lui Ioan Romeo Roșiianu. Poeme complexe ce vizează o multitudine de stări și imagini sugestive, pun stăpânire pe sufletul celui care citește, conducându-l într-o bogăție de trăiri spirituale, având ocazia să se desfete prin filosofie, literatură, artă, religie, într-un sublim al cuvântului.
Autorul arde în opera sa, se risipește în cuvinte, intarsia împodobește scriitura poetului aflat într-un catharsis sufletesc ce înfioară în mod irefutabil. Ideea viețuirii prin iubire este din ce în ce mai acută („Mai știi când ți-am spus că cele mai mari victorii au fost / cele când am îngenuncheat în fața femeilor mele?” sau „Mai știi când ți-am spus că omul trăiește numai atâta timp / cât lumina din interiorul lui e aprinsă?” – Scrisoare despre moartea care se plimba aseară pe stradă), din ce în ce mai mare durerea („am să merg la cenaclul pe care Dumnezeu / și l-a făcut în ceruri / am să-mi pot îmbrățișa cu bucurie prietenii pierduți” – Scrisoare despre moartea care se plimba aseară pe stradă). Ioan Romeo Roșiianu se apropie de Dumnezeu acum, în „unica viață avută”, prin Cuvântul ce i-a fost hărăzit din naștere, cuvânt care dă viață, care sparge bariere, ce conduce către frumusețe și iubire („Dumnezeu este iubire” – Sfântul Evanghelist Ioan), căci „Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El”, spunea Michelangelo. Prin cuvânt, suflet și porumbeii care „m-au încărcat de zborul și măreția lor / ei s-au bucurat de grăunțele cu care i-am ajutat / să mai treacă peste încă o zi de iarnă / atunci am înțeles de ce Duhul Sfânt a ales / să se-ntrupeze-ntr-un porumbel...” – Scrisoare despre porumbei și umbra speranței în zbor, autorul „Scrisorilor” capătă aripi de înălțare către ușa ce i-a deschis-o Creatorul („La Dumnezeu nu se intră decât pe ușa pe care scrie: Dragoste” – Maica Tereza).
Aflat într-o permanentă căutare, un deschizător de drumuri, poetul are și momente de incertitudine, tăgadă, pe care le poate depăși tot cu sprijinul acelei făpturi iubite („Dumnezeu l-a făcut pe om când era trist / de aia femeia a ieșit mai frumoasă din coasta lui / abia după ce a făcut femeia Dumnezeu a fost mulțumit / și fericit de rodul mâinilor lui / la fel am fost și eu, Iubito, când am memorat / în palmele transpirate și goale formele trupului tău / memoria sufletului meu a accesat memoria facerii noastre din lut” – Scrisoare despre facerea lumii și Dumnezeul iubirii).
Din preaplinul inimii sale transpar cele mai curate și roditoare sentimente omenești. Nihil sine Deo! Nimic nu e întâmplare, totul e trăire și viață. Iubita mult cântată are rol primordial („Iubito, căsuța mea e plină de iubire și valorează mai mult / ca un castel pustiu / până și Diavolul a fost cândva înger ți-am spus / și te-am sărutat pe sânul stâng ca să-ți simt inima / pulsând de iubire / o privire valorează-n ochii frumoși exact atât cât îi / îngăduim să fie” – Scrisoare despre vederea departe și ochi frumoși), e femeie, trebuie să fie iubită, la fel cum e iubită mama și bunica poetului. Și figurile blânde și bune ale acestora se află la loc de cinste în viața și creația lui Ioan Romeo Roșiianu, evocându-le ca-ntr-o romanță veche, nepereche.
O singură viață, un destin, o mare iubire pentru frumos, toate închinate Iubitei („Iubito, într-o bună zi mă vei întreba dacă te iubesc / mai mult pe tine sau viața / eu îți voi spune că viața, Iubito, că n-am piese de schimb / și nu am decât una singură / tu vei pleca nervoasă pufnind și jignind / și nu vei auzi sufletul meu șoptindu-ți / că singura mea viață ești tu.” – Scrisoare despre cartea vieții și foile ei). Devoalare de suflet, de culoare și emoție sunt poemele fecunde ale lui Ioan Romeo Roșiianu. Ca într-un vals, cuvintele se rostuiesc, capătă forme, imaginația cititorului se ridică spre cele mei înalte cote ale trăirii, iar valsul poartă pașii nebănuit, fără oprire... poemele sporesc lumina cuvântului în lumea devoratorilor de frumos.
Parafrazându-l pe Leonard Cohen, „Dance me to the end of  love” („Dansează-mă până la sfârșitul dragostei”), volumul Scrisori către Izoleta ne spune „citește-mă până la capăt!”. Introspecție, durere, revoltă, deznădejde, teamă peste care se așterne speranța, binele și iubirea, la asta ne provoacă poetul Ioan Romeo Roșiianu prin acest volum inedit. Lectură plăcută, împătimitule de iubire!