mn(1)
N-am roșu pe buze
decât în ore ştirbe
trase la sorţi
de ceilalţi –

nici gene lungi
decât de mirare atavică

n-am oglinzi drepte
decât atunci când mă văd
în umbră



n-am nopţi
după toate apusurile
şi nici zile
la fiecare răsărit −

dar mă păstrez vie
în ochii tăi închişi
în pumnii tăi strânşi
în dinţii scrâşnind
boabe de nisip
într-o clepsidră
ce nu se mai termină.

(2)
În noaptea asta se ard vise
într-un târg
de ochi şi picioare
iar cenuşa se pune la păstrat
într-un singur bărbat
orb de singurătate –

sângele s-a oprit şi el
la jumătatea spaimei
dintre mâine şi nicăieri ‒

îngheţat
îţi aşteaptă zborul de phoenix
fiindcă singura noapte lungă din an
nu e destulă pentru înviat –

printre litere transfuzate
cu lăcomie
umbra mea te mai iubește
o dată
de tot.

(3)

În ochiul tău drept
statuia se pregăteşte de zgură ‒

i s-a terminat toamna
coasta iubirii i-a fost amputată
şi roşul s-a îmbolnăvit
de promisiunea umblând şchiop
prin carnea
din care-ai creat-o
în ochiul tău stâng
statuia a învăţat să creadă –

în statul în picioare
şi-n aripi luate cu împrumut
de la toate păsările
furate de zbor
când i-ai modelat numele
pentru un gust împreună
dar în singurul ochi
care contează
îţi rămâne femeie ‒

evă marie şi ană.

(4)

Un ceas zace descompus
în secunde zdrenţuite
până la ultimul geamăt ‒

cu limbile atârnate
într o cruce fără timp
la picioarele căreia
mâinele e întemniţat
de sufletele în bocanci
ale vameşilor
care pretind
femeia
recreată ieri
silabă cu silabă
pentru tine.

(5)

Făcliile nu s-au aprins decât târziu
după venirea mea rătăcită
dintr-o joi –

vrăjitoarea şi-a tăcut singurătatea
câteva luni pline
necinstite cu vin
și-a inventat paradisul de zdrenţe
şi oamenii din carne şi foc
s-a ascuns în venele tale
şi ţi-a aşteptat palmele
de meşteşugar în sânge viu
buzele lacome de aer
şi cuvintele sacre
în care vom fi
până la capăt
vii.

(6)

Între prima privire și moarte
se întind mușcător
nasturi și cuie –
îmi vreau aripile înapoi
să mă arunc în a-ul primar
avid adânc alb
din dorință –

în el se hrănește din carne
căderea cu gust de val
și nu-mi învinețește
ziua pe glezne
singura cătușă
deschisă
tu.

(7)

Icoanele mint
în toate culorile lor
căci zeii s-au născut morţi
cu aureola pătată
de toate cheile noastre
pierdute ‒

doar singurătatea mai ţipă
prin lacăte vechi
o exilăm în trupuri
de împrumut
să le bea sângele
să le cumpere ochii
ca un strigoi
cu pelerină de clovn
apoi o cerşim înapoi
cu disperarea izvorului sleit
chiar dacă ştim
că nu vom ajunge
niciodată
mare.

(8)

M-aş acoperi cu tine
de foc
şi de lună ‒

de singurul somn
rânjind
la femeia neagră
şi de lumina
în care orbecăim
după strai ‒

pentru ca întoarcerea
în mine
să nu mai fie
frig.

(9)
Se mai întâmplă să plângem
cu ochii deschişi
a zâmbet
ca să le fie bine pietrelor
şi firelor de iarbă
înainte de somn –

ca să nu tulburăm întunericul
din minţile
atârnate de garduri ‒

ascunzându-ne unul într-altul
ca într-un pahar
cu braţele strânse
şi pumnii în gură
să nu se simtă
că mirosim
a nemurire.

(10)

Zilele mele roşii
cu draperiile trase
se scurg sfâşiate
ca o trenă de ridicol
prinsă pe picior greşit
în uşi apucate
de râs –

cândva
mi-ai tăiat venele.