Lucian Gruia Poeme putrede(Lucian Gruia – „Poeme putrede”, Ed. Biscara, 2020)

            Creşterea şi educarea materiei în spiritul recurgerii la esenţial; capacitarea formelor spre a fi cât mai convingătoare, în recuperarea cu folos a neliniştilor.  Spaţiile se deschid unul câte unul, cu grijă ca timpul să nu alunece ireversibil, ci mai degrabă să se joace de-a v-aţi-ascunselea.
             Lui Lucian Gruia îi ies poemele în nuanţa potrivită răspunsurilor ce nici nu aşteaptă dar nici nu fug după întrebări. De sub un teanc de memorie, se smulg trăirile devreme, chiar dacă pe eticheta lor scrie că ar putea fi târzii. În fond, nu e nimic putred, precum nu e nici Danemarca. Consider licenţa de parcurs ca un moft de modestie, mai ales că antitetic lucrurile se prezintă oricând proaspete la un control de calitate aleatoriu.
             „Poeme putrede”, departe de a fi putrede, doar dospite în multiple intersecţii de unde ies cel mult cu ochi roşii călărind iluzii verzi prin cercuiri albastre. Imagini puternice acced într-o ideatică bine pusă la punct, pe alocuri etalându-se pasaje pasibile de a fi surprinzătoare chiar şi pentru protagonistul în sine. Poetul alege verticala fără a face exces de orizontală, astfel scriind poeme bogate fără a fi însă şi stufoase. Fie că e fapt sau sugestie, această caracteristică se păstrează şi devine convingere.


             Ineditul exerciţiu explicativ pentru multe eforturi conjugate, se întâmplă într-un exemplu de concentrare profundă acest „Poem”: „Cerneala învie gândurile./ De sub frunţi,/ forme noi apar în univers./ Dumnezeu al colii albe,/ Poetul creează umbre:/ păsări aproape născute,/ animale anchilozate,/ sunt gata să se mişte!.../ Rămâne nedesăvârşit poemul/ şi împietresc aceste fantasme/ torturând mintea care le-a născut”. Poemul care doare, în timp ce se sufocă; însă viul răzbate într-un amplu şi justificat înţeles.
             O emoţie incandescentă, superclară apare brusc ca o fază specială ce se cerea la rampă, indiferent de orice altceva ar urma să se petreacă sau s-ar fi întâmplat deja: „Te-am reîntâlnit într-o iarnă./ Ţi-am strigat cu atâta patimă numele,/ Încât aburul respiraţiei mele fierbinţi/ S-a înălţat sus de tot,// Conturându-ţi chipul/ Şi acolo a îngheţat.// Când mi-e dor, privesc cerul...” (Cerul).
             Schimbând macazul, de la sublimare la ludic, o nebunie se strecoară de prin filmele lui Kusturica, şi miaun de n-o reproduc aici...: „De când m-am angajat în câmpul muncii,/ În jurul blocului unde locuiesc,/ S-au aciuiat o mulţime de pisici negre./ De câte ori mă certa şeful,/ Prindeam câte o pisică neagră şi o vopseam în alb./ După ce le-am vopsit pe toate, am crezut că/ Voi scăpa de necazuri/ Şi totul va fi bine./ Dar pisicile mele albe fătau tot pui negri,/ Aşa că m-am resemnat: nu voi scăpa/ De ghinioane niciodată./ Acum, m-am pensionat şi am timp berechet/ Să mă ocup de pisicile mele negre/ Care mi-au scos peri albi” (Pisicile mele negre).
             Fie că se manifestă simbolistic sau eufemistic, dar niciodată formal şi mai tot timpul extatic, sau procedează la echilibristici interesante, de-a dreptul graţioase, Lucian Gruia are la el noul care întreţine direcţiile binecunoscute de decenii de peniţă şi călimară. Cerneala la el este una hotărâtă, alimentează minunăţia colii albe într-un har distinct. Lucian Gruia prezintă şi reprezintă mai mult decât o lecţie – o şcoală pentru poezia contemporană.