ccne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor

cât de asemănătoare ne erau cuvintele
ca niște năluci chemând bezna de plumb
să ne scriem povestea spuneai -
tu la umbra mestecenilor care aveau ceva
din ochii, părul și gura ta...
dar uite aici,
eu sunt cu păsările înșirate pe sârmă


cu doi cai sălbatici abia ieșiți din mare
ce pasc pe o mare felie de cer albastru scrisorile tale
și aș putea să cutreier ca un șoim rănit distanțele
care mă despart de tine
sub acest eșafod al ploii, viclean și luminos.
spune-mi doar că ești bine
că dialogul cu cerul
presupune și larma care a stârnit această vânătoare
peste vâslașii prizonieri în corăbii,
peste turnul de far unde stau închis
de unul singur și mă tem
că mă va acoperi cu iarbă de mare poemul acesta
mereu în așteptare;
cât să nu trezească din somn meduzele abia scoase la mal
asemeni unei cobre aflate la pândă
în labirintul multor umbre
și e de-ajuns să privești prin fereastră
cum marea nu-și găsește liniștea să-ți răspund    



Cântec pentru Inia Dinia

Cântă precum râul, plânge ca o mamă,
Tună ca un fulger, dombra mea de soc –
 Inima și viața, numai ea-mi sfăramă,
 Inia Dinia, fir de busuioc!

 Nu-ți ridic vreun templu, nici vreo mănăstire
 Dar ca nimeni alta știi să mă supui,
 Mi-e nedezlipită umbra ta subțire,
 Inia Dinia, floare de gutui!


 Și regret că vremea ca năluca zboară,
 O s-arunc în mare dombra, ca pe-un leș…
 Ești ca frumusețea – dulce și amară,
 Inia Dinia – floare de cireș!
                        

Ningea în decembrie

În lume nu încap două lucruri egale
Doar poetul cândva, visător i-a prezis
Că furată de-un vers din poemele sale
Se va pierde de tot într-o iarnă de vis.

Ningea în decembrie real, ca-ntr-o pânză
De Bruegel. Iar la capătul lumii doar ea,
Își simțea inima tresărind ca o frunză
Și era prea târziu, și afară ningea.

Viscolul scheuna. Se-auzea de departe...
Ori poetul stârnise ninsori pentru ea?
Ar fi vrut să mai dea încă-o filă din carte
Dar zări cum la geam, chiar ca-n Bruegel ningea.




mi-a ghicit și mie

tânăr eram, ori așa-mi fu sorocul
într-o ușă de han vechi, ca prin fum…
dacă nu vreau să-mi ghicească norocul,
o țigancă m-a oprit lângă drum.

i-am făcut semn dacă știe și-n palmă
ori să descânte de dor în ghioc.
ca furată de un gând… mi-a zis calmă:
„ești doar pe un drum fără fast în noroc”

de atunci… văd, amăgit mi-e destinul
tot în rostogolire, ca ceața.
și-un cântec surd, răzvrătit ca pelinul,
pe un câmp cu mohor mi-e și viața!

aii, suflete! în acea scoică te-ai scurs,
ori pe-ale frumoasei buze prea dulci.
ce viscol te mână de nu ți-e de-ajuns
și năuc prin lume, azi, te tot duci?

…tânăr eram și voi mi-ați spus prieteni:
ursitei, căi știute nu cerși!
singur ca scorușii-n mesteceni
în haina mea de rime voi sfârși.



era timpul să răsară luna

astăzi, bunicul va căra secara din câmp
dar mâine,
mâine va înhăma din nou caii pentru totdeauna
și gara cu ferestrele bătute în scânduri
îmi va aminti că eu și cu tine
am avut aici, doar speranțe
ori poate o insulă de frunze
și câte puțin din niște amintiri ce nu vor apuca toamna.
poate nici n-ar strica să-ți fi spus
cât de mult durează să-mi adun gândurile
când ochii îmi erau fixați pe șuvița părului
iar capătul fundei muiată în ploaie
tremura la vânt.
era timpul să răsară luna
poate de asta m-am și temut
că depărtările te vor împinge altor chemări
până când umbrele noastre vor rătăci în alte lumi
și poate ne-ar visa viața
sau dâra de pe cer spre care alergau toți copacii.
de ce nu mă înțelege? le-aș fi spus copacilor.
până și întrebarea se visa în alte ceruri
și oare în beznă să nu fi văzut
că sunt poet și trebuia să-i vorbesc despre fericire
ca un bătrân care a scăpat trenul
până să-l ducă din casa de nebuni
nu în durerea ei ci în poezia ei
cum făcuse cu Tolstoi
când se rugase de Anna Karenina
să nu fugă cu gara la ceruri.


[Gândul îmi escaladează fereastra]

Gândul îmi escaladează fereastra
Precum Sisif și-a lui stâncă-n Infern
Dar tu nu ești în povestea aceasta
Deși... e iarnă și fulgii se cern.

Știu că te-ai fi vrut sub cerul în triluri
Să valsezi printre ei ca gimnasta
Iar un pian să tot cânte cadriluri...
Dar nu ești din povestea aceasta!

Și-n codrii de taină când scriu și-a tot nins
Voi rămâne iar singur - și basta!
Pe-o filă de carte și veșnic convins
Că nu ești în povestea aceasta.

Cum troianul e pe drum cât năpasta
Spre tine, vultur zburam până-n munți!
Nu, tu nu ești din povestea aceasta...
La gura sobei doar vântul asculți.

Și în acel viscol pornit teleleu
Că munților le spulberă creasta;
Sub țolul de frig pradă-i cad numai eu...
Și nu ești în povestea aceasta!



despre steaua care n-a ajuns

am deschis fereastra
și i-am zis sufletului: a sosit timpul!
iată, casa goală
visele mele risipite prin lume ca furnicile.
am privit cerul înstelat ca o linie lungă a vieții
și chiar dincolo
până la capătul de unde viața pe neașteptate
ca un glonț a țâșnit din acea beznă.
sufletul a înțeles și a pornit ca un ecou
i se auzeau copitele scăpărând pe cer
așa cum se va fi rostogolit și cu mii de ani în urmă.
am deschis ușa și i-am zis inimii:
Dumnezeu s-ar fi hotărât să te pună la încercare
nu mai ești focul la care să-mi încălzesc fericirea, du-te!
dacă nu mergi pe drumul cel bun
o a doua șansă nu mai există
și nimeni nu se va mai întoarce aici
când se vor opri ca limbile ceasului, toate.
stau cu trupul pe prag
nici n-am văzut când s-a oprit timpul;
îmi pun o mână la ochi și totul, în urmă, e ca o poveste
despre steaua care n-a ajuns
să mi te smulgă din inimă
și ea a înțeles
că vine un timp când
fiecare rămâne singur cu Dumnezeu
ca într-o încleștare cu stihiile mării