cc      Lui Demirgean (în traducere liberă: fier înroşit), locatar al blocului nostru, de la o vreme încoace îi intrase în cap, ideea, că, i s-a strecurat în cap o gânganie. „Ei drăcia dracului!”, părea a fi spus doctorul la care s-a mărturisit într-o bună zi. Oricât l-a studiat şi pe o parte şi alta, nici urmă de virus ori „gânganie” cum îi spunea Demirgean, intrusului care i se strecurase în cap, tam-nisam. „Ei drăcia dracului!”, spunea şi Dolunay (în traducere: clar de lună) soţia, punându-i comprese, afumându-l cu păr de câine, cum o învăţase soacra. „Sperietura de la câine cu păr de câine are să iasă până la urmă”, bolborosea soacra pe limba ei tătărească. Ce-i drept, gândeau cu toţii, câinele acela al vecinilor de palier, pesemne, îl speriase într-atâta pe bietul om, de-i intrase „gângania” în cap. Întâmplarea cu câinele care risca acum să-i îmbolnăvească pe toţi locatarii blocului nostru, era cunoscută şi de Jandarmeria oraşului. Dar, ce puteau însă mai marii oraşului, să-i facă unui câine, de altfel binecrescut, vaccinat, pus în botniţă? Curgeau amenzile gârlă. Şi tot aşa de repede erau şi anulate. Oficialităţile oraşului, puneau totul pe seama segregaţionismului nefiresc. Şi toate astea, pentru că vecinii erau evrei. Alţii o dădeau pe erupţiile solare.

Că au auzit ei, ehei, or să vină vremuri şi mai rele… Şi câte şi mai câte. Ce mai tura-vura, cu gângania din capul omului, trebuia să se facă domnule, ceva! Pe unde n-au umblat. Dar, când credeai că i s-a găsit leac, zbârrr! Tot capul lui Demirgean era o morişcă zbârnîitoare. În cele din urmă, soluţia se pare, că a găsit-o Hogea cel bătrân, ieşit de curând la pensie:
- Aici sunt ciudăţenii mai vechi. Spirite de demult, îşi găsiseră locul lor sub pământ, dar, acum, iată, au ieşit la suprafaţă. Nu se vor linişti, până când nu le vor porunci marele Alah, slăvită să-i fie amintirea în veci, să-l lase în pace pe bietul om.           
      Aici, mâna protectoare a bătrânului Hogea, le arătase spre răsărit, spre Marea cea mare. Ştia undeva prin Mangalia, un prea înţelept slujitor al lui Alah, care mai slujea încă la moschee. Mare e puterea lui Alah, şi-au zis femeile. Dacă trebuie şi această încercare, de ce nu! Hai la drum. Maşina rula acum pe drumuri care începură a trezi unele nostalgii lui Demirgean. Nu mai fusese aici de o viaţă. Luat cu unele cu altele, cât mai trecuse, Doamne?! Parcă mai ieri… Îşi aminti dintr-o dată, cum părăsise cândva aceste ţinuturi dragi. Soacra fusese tartorul, apoi, hangul îl ţinuse soţia. Un an nu-şi vorbiseră. Iar după aia, parcă nici nu fusese viaţă adevărată. Ce prost! Să se ia după mintea femeilor. Şi, colac peste pupăză, de la o vreme, gângania din cap! Ajuns la mare, Demirgean îşi lăsă soţia să se preocupe ea cu întinsul prosopului pe acel petec de iarbă, singurul petec găsit pe acea plajă, unde foarte lejer ar fi servit după atâta drum făcut cu maşina, o binemeritată gustare, iar el, înaintă spre mare, până aproape de ţărmul ei. Înainta temător, ca la chemarea unei voci răsărite deodată cu punerea în mişcare a ceea ce el numea „gângania din cap”. Lui Demirgean i se năzări că se află într-un loc atât de straniu, atât de straniu! Sufletul său, atârna acum în jurul trupului său gol şi gata oricând, aici, de orice căinţă. Îşi privi cu mirare, cum nu o mai făcuse vreodată, trupul destul de firav. „Oare de ce îl detest atât?” – murmură ca pentru sine. Pe lângă el, trecu o pereche de tineri ţinând strâns, lesa unui câine greu de descris. Lui Demirgean, i se păru a fi una şi aceeaşi cotarlă, cu care vecina de la etajul al II-lea, îl întâmpina (ca să vezi coincidenţă) taman când dumnealui, vroind aşi elibera zumzetul pe care îl făcea „gângania din cap”, părăsea defensiv dinaintea matahalei, imobilul. La început, s-a oprit surprins, că „namila cu picioarele dinapoi ca şi fripte”, a început să-l hămăie, cu ochi îngustaţi şi burta flocoasă, ca mai apoi să-şi ridice spre disperarea stăpânei, plictisit, piciorul din dreapta şi să urineze pe perete. O, cât de încet se desfăşurau în memoria sa aceste coşmaruri pe care şi le credea mult lăsate în urmă.
- Dar nu e adevărat, nimic nu e adevărat! Pricepe dobitocule, odată! Strigătul său, a răsunat ca un clopot înăbuşit cu o manta căptuşită cu bumbac, bumbac din cea mai proastă calitate. Şi i se păru locul, mult prea straniu pentru acea mare despre care auzise atâtea lucruri minunate. Dar, chiar era, atât de straniu în jur! Pe dinaintea lui, tinerii traseră instinctiv de lesa cotarlei şi întoarseră instinctiv, capetele. O ploaie călduţă a început instantaneu să bată darabana pe nisip. Asta, pesemne, l-a şi salvat. Îşi aminti cum „gângania din cap” i-a alungat pentru moment viespea panicii. Visă pe moment, că se afla în copilărie, că era undeva la marginea unui lan de porumb, şi se văzu în imaginea copilului acela cu sacul plin de ştiuleţi numai buni de fiert. Imaginea se transformă imediat în ţăranul acela cu început de chelie şi puloverul ros de vreme, de culoarea făinii de ovăz, cu ghioaga noduroasă învârtită ameninţător pe deasupra capului, gata pregătit să sară din căruţa pe care tocmai o oprise val vârtej la marginea lanului.
 - „Dumnezeii şi precista cui...”. Ghioaga îl lovise direct în cap. Auzise trosnitura şi apoi înjurătura omului care sărise ca turbat asupra lui. Atât mai auzi printre degetele răşchirate şi gesticulaţia obişnuită a mâinilor, gest pe care îl făcea, întotdeauna, când vroia să fie serios şi convingător. Nici nu mai ştia dacă, îndeplinirea visului, ori grozăvia lui, îi întrecuse toate aşteptările, dar, într-un anume sens, ţinta din capul său fusese ratată şi, „gângania din cap” era aceea care îi grăbea evenimentele, cu repeziciune în coşmar.
- „Doamne, nu mă părăsi. Mi-am zis la plecare, să-i binecuvântez pe toţi! Iartă-mi şovăirea şi îndeplineşte-mi rugă-minţile” – atât mai putu să silabisească în cădere Demirgean. Nisipul, acum, îi acoperea o parte a obrazului. Realiză şi el, cum, sutele de gângănii pudrate care i se roteau în jurul capului, îi putea crea pentru cei care îl puteau şi vedea, imaginea unui ins destul de bizar, cu un soi de exaltare şi nebunie în decorul acelei zile.
- „Cred că e atins de epilepsie”, auzi Demirgean, cam în dreapta sa, pe stăpânul câinelui.
- „Mai curând, cred, e vreun nebun scăpat de la azilul din Agigea”, auzi imediat din stânga sa, vocea fetei care trăgea de zgarda demonului animal, ascuns în spatele soarelui ce se scurgea ca o lavă pe pământ. Închise ochii, mai mult dintr-un instinct de apărare, pe care-l crezu salvator, în faţa celor, pesemne, aplecaţi deasupra lui pentru a-l prădui de ceasul de la mână, ori cei câţiva lei de prin buzunare, sau eşarfa ce o ţinea nedezlipită la gât, decât acel gest, pe care-l avem cu toţii dinaintea luminii izbucnite din nuştiu ce explozie solară. În mintea lui toate începură a se derula într-o devălmăşie generală. I se păru că se află pe întinderea aceea de dincolo de cimitir, unde obişnuia să-şi însoţească mama trecută de 82 de ani, o margine de cimitir întunecată şi înfricoşătoare; iar crucile de lemn amestecate printre crucile ca de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea printre umerii malurilor de pământ. Era singur, cu desăvârşire singur în imensitatea unei plaje mult prea toropite de soare. Nu simţi, mai nimic, nici când valul următor îl izbi până la genunchi, şi nici când ploaia îi mângâie faţa şi-i lingea mâinile, ca şi acel mânz purtat de el în spinare cândva, în copilăria sa îndepărtată. Totul i se păru atât de absurd, atât de lipsit de sens, că abia reuşi să se reculeagă şi să îngăime şoptit: „O, mânzul meu, dragul meu mânz, cum de te-am uitat? Poate încă mai eşti legat de stâlp, singur acolo în grajd”. Se ridică sprijinindu-se pe degetele de la mâini. Făcu un pas, se clătină şi, căzu din nou. Se ridică din nou, şi mai speriat ca înainte, şi o luă la fugă. Fugea de-a lungul ţărmului. El, vedea dinaintea sa,  doar nucul acela falnic, acel nuc singular în toată via, doborât de tatăl său, încă de pe vremea când  (să fi avut pe atunci cinci-şase anişori), îl sorbea cu lăcomie din priviri pe tată-l său, de pe prispa casei. Pentru braţele lui vânjoase? Pentru dârzenia cu care mânuia toporul? Îşi mai aminti de mânzul legat cu funia, de parul din grajd (îl legase cu mâna lui, părea sigur de asta), de o vorbă a tatălui, care-i făcea cu mâna din carul trecut de barierele porţii: - „Mă, să nu cumva să uiţi de mânzul ăla legat în grajd”. Şi, îşi mai aminti Demirgean, o vorbă de-a maică-si: „Să nu fugi niciodată când trăsneşte. Uite aşa, numa, te înhaţă fulgerul din urmă şi apoi te doboară la pământ ca pe o gânganie plesnită de cureaua lui taică-tu”.
      I se făcu dintr-odată răcoare, iar întunericul din faţa grajdului adus tam-nisam în memorie de „gângania din cap”, îl izbi între ochi. Îşi aduse aminte, că la streaşină, în partea dreaptă a uşii de la intrarea în grajd, tatăl său atârna ca de obicei, felinarul. Dibui cu mâna într-acolo şi dădu peste lampa de sticlă. Se întoarse apoi în odăiţa casei şi luă de pe o poliţă, cutia de chibrituri. Cu felinarul aprins, păşi încet, dând grijuliu uşa grajdului de perete. Nu de altfel, dar violenţa trântiturii i-ar fi putut stinge fitilul abia aprins la felinar. Îşi roti privirea de jur împrejur. Un alt timp şi alte imagini avea acum în faţa ochilor. Gândul bun, gândul de la început, cel care îi dădea întotdeauna curaj să ajungă până aici, să înfrângă toate opreliştile, îi reveni stăruitor. Pentru ce se  întorsese acasă? Nu mai ţinea minte. I se blocase ceva în creier, şi o morişcă închipuită, zbârnâi ca o nesimţită şi nu-i da pace. „Doamne, de m-aş linişti, de m-aş linişti odată!”, era singura lui bâjbâială în acel labirint lăuntric prin care orbecăia de unul singur. Îşi făcu o cruce mare (mai mult la nimereală) ca pe ceva nesigur. Căută cu ochii. Funia cu care cândva legase mânzul, era atârnată în par, trecută pe deasupra unui nod al parului. „Tu eşti mânzul acum... îşi auzi gângania din cap. Tu eşti ... tu eşti...”. I se păru că-şi auzea propriul ecou sosit ca de pe cealaltă lume. Se îndreptă cu felinarul căruia îi tremura acum, flacăra aprinsă la capătul fitilului. Doar o clipă se abătu flăcăruia, prevestind prin asta, prezenţa prin apropiere a ceva neprevăzut. Buzele lui Demirgean îi tremurau ca şi cum ar fi fost muşcate; şi avea o privire de pasăre înspăimântată. Ori, o privire de animal hăituit. Lui Demirgean i se păru că morişca îşi încetinea acum, rotirea aceea nebunească. „Cine a spus că omul e un animal hăituit?”.  Întrebarea îi da roate împrejur, odată cu rotirea nebunească a acelei morişci din cap. Privirea îi căzu pe un scaun răsturnat aflat lângă ieslea din grajd. Propti scaunul în pământ şi-l încercă de câteva ori cu talpa piciorului.
- „Ţine!”... rosti ca pentru sine. Laţul funiei i se strânsese deja în jurul gâtului. Simţea o imensă milă dar şi o mare dragoste, faţă de mânzul pe care-l cărase cândva în spinare. Îl cărase mai mult de frica tatălui, că are să-i taie gâtul cu briceagul, chiar acolo în câmp. Fătase măgăreaţa tam-nisam în plin câmp, şi din cauza asta, oile, n-aveau să se mai dezlipească acel loc de pe mirişte, unde fătase măgăreaţa. Iar noaptea ce venea, şi noaptea care avea să urmeze, avea să-i prindă tot acolo pe mirişte, învârtindu-se nevolnici în jurul turmei proaste.
      Simţea o imensă ură, cu toate mizeriile şi înfrângerile care-l înfuriaseră până atunci, atât de tare, că nu se putuse abţine din loviturile pe care le da cu piciorul, mânzului nevinovat. Din ciudă, din ură, nici el nu ştiuse, asta, până în clipa când îl înhăţase mâna tatălui:
     - „Ho, mă! Că-l omori! Acum ia-l în spinare şi cară-l de aici dacă ţi s-a făcut milă de el”. Iar el, îl cărase, din câmp, acasă, de-l aranjase ca pe unul de-ai lui, pe un braţ de paie lângă ieslea grajdului. Avusese întotdeauna, groază şi dezgust faţă de moartea căzută pe capul cuiva pe neaşteptate. Nu voia să-l vadă , acolo în plin câmp şi pe cel al mânzului acesta născut nevinovat. Ciudat mai scârţâiau acum, grinzile grajdului. Pesemne, afară se pornise un vânt ca din senin. Undeva prin ceruri, bubui ceva năprasnic.
- „Asta e o rupere de nori”, îşi zise Demirgean. Nu mai simţea nici o durere. Îşi aminti că poate soţia sa îl mai aşteaptă la marginea plajei, pe petecul acela de iarbă, cu ştergarul întins şi acoperit de bunătăţi. Era, deci, timpul să se desprindă de lângă parul unde îşi ştia legat mânzul pe care-l cărase cândva în spinare. Ciudat cum nu mai avea însă, puterea să coboare de pe scaunul pe care tocmai îl încercase cu talpa piciorului. Făcu alte câteva sforţări. Nu şi le simţi ca fiind ale sale. Iată, cum acum, nu mai era într-o prinsoare cu mişcarea, cu viaţa, cu zgomotul şi mulţimea din jur, într-un cuvânt cu „gângania lui din cap”. Căzu pe un petec de pământ acoperit de vrescuri, şi ceva umed şi alunecos îi întâlni palmele. În cădere, mai apucă să zărească două umbre ce alunecau la marginea orizontului, spre locul în care căzuse fără cunoştinţă. Două umbre care semănau cu magii porniţi după semnul arătat de steaua din vis. Abia după ce ajunse în dreptul lui, cele două umbre se intersectară una cu cealaltă într-o agitaţie continuă, părând a cerceta cauza, şi să-şi dea seama, că, insul de pe plajă,  probabil alunecase pe un vreasc putred, o creangă uscată, ceva, şi căzuse pe un banc de scoici şi meduze moarte. Ochiul de dedesupt îl ţinea închis, pe când cel de deasupra, clipea ca o morişcă în raza soarelui. Ca şi cerul de deasupra, aflat în cel mai pur balans posibil. Ca şi ochiul lui, încercând să înţeleagă cam ce-şi strecurau între ele cele două umbre care se tot agitau în preajmă. 
- Te doare ceva? îl întrebă una dintre cele două umbre. Apoi, cât se poate de prieteneşte, încercă să-l întoarcă cu faţa în sus.
- Spuneţi voi rugăciunea în locul meu... se trezi Demirgean spunând.
- Ce rugăciune? Dumnezeule! Ai căzut pe o parte. Atâta tot. Nu-i nimic, înţelegi, nu-i nimic grav. Te-am zărit de la distanţă. Pur şi simplu ai sărit dintr-o dată la bătaie cu câinele ăla, mă înţelegi? Tu crezi că o întâmplare ca asta îţi dă dreptul să spui orice...
- … credeam că mi-a venit rândul. Mă chemase mânzul la el, continuă Demirgean să povestească. Dar, un nod i se puse în gât.  Îl apucă deodată plânsul. De durere, de scârbă, de umilinţă, de slăbiciune? Nici el nu realiza. Înţelegea că în faţa celor doi magi răsăriţi pe neaşteptate, deasupra lui, lui nu trebuia să pară slab şi atât de îngenunchiat, că nu trebuia să pară aşa, nici măcar în faţa cerului martor la scena aceasta. 
- Cred că ne deşteptăm întotdeauna prea târziu… Era vocea magului în straie de femeie.
- Şi nici nu trebuie să plângi acum pentru acest târziu. Încearcă să te linişteşti, încercă şi umbra magului bărbat, o nouă explicaţie.
      Sufletul lui Demirgean atârna (simţea şi el asta) în jurul trupului său şi era gata de orice căinţă ori spovedanie (la care încă de la început şi cei doi magi se gândiseră), dar agitat peste măsură, nu realiza cât era real şi cât era halucinaţie în tot ce i se întâmplase. Dar, nu erau decât măruntele întrebări, care în capul lui deja începuseră a se sfâşia între ele.
- Gata! Îşi revine acum, auzi Demirgean o voce nelumească, în dreapta sa. Când deschise ochii, văzu la picioare, un bărbat şi o femeie străină. O asemuia pe femeie, cu soţia sa, Dolunay, rugându-se lui Alah, cu mâinile împreunate, duse în dreptul frunţii. La căpătâiul său, veghea un bătrân cu barba albă. Îi lipsea turbanul albastru de pe cap, ca să semene leit, cu Hogea care-l trimisese la geamia din Mangalia, în căutarea leacului său. „Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici?”, îi veni pe buze, primele cuvinte. Dar, buzele, nu i se mişcau nicicum. Făcu al doilea efort, să se ridice de jos de pe covorul verde-maroniu al ierburilor azvârlite de valuri. Nu reuşi. Şi, ca atare, renunţă. Tot ce putea să facă, era să se concentreze la tot ce se petrecea în jur.
- ... El îşi dorea moartea înainte de a o întâlni, dar, după cum arată, pare că deja a văzut-o, auzi vocea bărbatului din dreapta sa. A privit la ea cu ochii. Şi nu s-a înfricoşat, îl mai auzi Demirgean, pe cel care semăna leit cu Hogea cel bătrân, vorbind.
      Încercă să-şi amintească unde mai văzuse chipul bătrânului, a bătrânului care tocmai rostise acele vorbe. Semăna (după descrierea memorată cândva), cu Hogea de la geamia minaret a Mangaliei, despre ale cărei însemne de identificare, le aflase de  la soacră, la plecarea lor înspre zările orăşelului de la marginea mării.
- Domnule... bâigui. Unde mă aflu eu acum?
- Eşti pe mâini bune, îl asigură femeia. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Păreai dus pe lumea cealaltă.  Acum, altcineva îţi va lua locul acolo. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa doctore? Alah şi-a lăsat fiul să se întoarcă printre ai săi. Aceasta este făgăduinţa lui Alah. Şi, Alah, nu-şi calcă făgăduinţa.
- Fie ca îngăduinţa lui Alah să fie adevăr pentru el, auzi Demirgean pe cel, care tocmai fusese interogat cu apelativul: doctore! Şi, în continuare, mai auzi:
- ...nu se împotrivesc faţă de semnele lui Alah, decât cei care nu cred… Aici, bătrânul care semăna cu Hogea, se ridică şi, după ce-şi făcu temenelele cu faţa la apus, dispăru pe una dintre uşile întrezărite ale aburului din orizont.. Demirgean privi totul, ca şi cum, abia se trezise dintr-un vis tare sucit.
- Unde am fost eu până acum? întrebă Demirgean. Se ridicase de pe covorul ierburilor de mare şi încerca să ajungă în genunchi, acolo unde stătuse mai devreme bătrânul hoge. Voia a-i mulţumi, prin a lua mâna străvezie, ca să o ducă la frunte în semn de recunoştinţă.
- Pe altă lume! veni răspunsul magului în straie de femeie, dispărând şi ea după perdeaua de aburi.
     Dinaintea lui, nu mai era nimeni. Demirgean simţi cum inima începe să-i bată cu putere. Parcă ar fi fost un vapor cu zbaturi. Începu să numere în gând: „Atenţie Demirgean, acum se pot întoarce cu toţii. Aşa a spus Hogea. Erupţiile astea solare, or fi de vină! Să nu uit să spun rugăciunea în numele lor”...    
     Se trezi aproape de valurile care-i spăla mâinile întinse pe lângă corp. „Se întâmplă ceva cu mine, îşi zise, fulgerat de un gând aparte. Sunt eu, sau nu sunt? Cea care se îndreaptă acum spre mine, o fi chiar ea?”
- Demirgean... Demirgean! se auzi el, strigat dinspre strada pe care circulau şi într-un sens şi altul, felurite maşini. Vino să vezi cine ne caută! Unde ai fost?
     Ajunsese în faţa soţiei şi a unor necunoscuţi care-i tot făceau semne cu braţele deschise.
- Parcă mi-aduc aminte de dânşii… Nu-i aşa, Dolunay?
Soţia tocmai se repezise să-i scuture ierburile şi uscăciu-nile de pe cămaşa boţită şi udă. „Doamne, uite în ce hal te-a adus câinele ăla?”, îl tot certa ea.
- ... Cu siguranţă, toate astea îmi sunt vii, încercă Demirgean să se scuze. Întinse mâna spre noii veniţi, ca şi cum, cineva tocmai ar vrea să-şi ia, pur şi simplu, un firesc „la revedere”.
      Dacă ar fi privit înapoia lui, Demirgean, ar fi zărit două umbre, bărbat şi femeie, alunecând de-a lungul ţărmului. Și cum se tot înclinau acele umbre într-o direcţie necunos-cută, își văzu cumpăna vieții depărtându-se de tărâmul unde își simțise mintea răvășită și uluit de descoperirea făcută începu să se învârtă inutil în jur, până când soției i se păru că râde de unul singur, chiar în hohote.