nicolae silade 1a1cuvintele

mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp
le-am binecuvântat şi le-am zis:
creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul
luaţi chipul meu numele meu
şi suflare din suflarea mea
stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească
ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte
mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp
creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis



Albia visului

Când voi ieşi din valea-ntunecată
cu nimbul meu de gânduri străvezii,
să vii s-asculţi cum albia secată
spune povestea verbului a fi.

O, inima în veci nevindecată
mi-o-nvăluie un nor de nostalgii;
ar vrea să cânte şi ar vrea să tacă
şi ar mai vrea să poată-ntineri.

Albe tăceri - adevărată pace -
în jurul meu ca bruma se aşază.
Ştiu că murind de moarte m-aş desface
înaripat în îngerul de pază,

dar visul unor ani  de-odinioară
mă mai încântă încă mă-nfioară.



Al treilea prag

Mă părăseşti ca umbra-n înserare
spre a pătrunde-n cel din urmă vis;
odihnă fericire împăcare
nu mai găsesc în cerul meu închis.

Că-mi laşi inelul doar şi o mănuşă
nu pot să cred că te întorci curând
o, când va fi să-mi baţi din nou la uşă
tu inimă a lumilor o, când

mă voi întoarce trist în elemente
voi fi doar un cuvânt în gura ta,
punând adaos vechilor amprente
sonetele durerii şi o stea.

Arată-mi însă mila ta prin ere
şi dobândesc puteri de înviere.


Doar tu, lumină lumii

Vezi, stelele se sting şi-ncep să cadă
iar soarele se-ascunde în trecut.
De-acum şi orbul ar putea să vadă
în urmă iarbă şi în faţă lut.

În locul lunii, sus, pe metereze,
un înger negru, iată, s-a ivit
şi somn revarsă peste cele treze,
uitarea peste cei ce-au adormit.

O nouă şi cumplită profeţie
în suflet se strecoară-nfiorându-l:
nu va rămâne din ce-a fost să fie
decât o-ndurerare şi cuvântul.

Dar în aceste înnoptări târzii
doar tu lumină lumii îi poţi fi.


Ţărm

numai ape şi ape
de jur împrejur
şi această corabie-n flăcări
această corabie ce se scufundă

numai ape şi ape
de jur împrejur

ţărm
e cuvântul



începutul şi sfârşitul

am inventat începutul şi sfârşitul
spaţiul în care mă mişc
însoţit de o umbră şi-un câine

lumina inventată de mine
scade cu fiecare bătaie
a pendulei în zid

simţurile care mă călăuzesc
se rătăcesc chiar ele
prin cartierele nopţii

numai cuvintele inventate de mine
cu indiferenţă întâmpină viitorul
şi violentează tăcerea
în care ţipătul se-nşurubează