Stefan OlaruEditorul Ioan Romeo Roşiianu ne propune în Colecţia „Poesis”, Editura „Ecreator” Baia Mare,2020, un poet interesant în persoana lui Ştefan Olaru, cu volumul de poezii „Pietre şi roze”.
Ştefan Olaru s-a născut acum un jumătate de veac la Bucureşti, a emigrat în Statele Unite înainte de Revoluţia din decembrie 1989, unde a lucrat ca „electromechanical engineer, până la reîntoarcerea în ţară. A debutat în literatura română cu volumul de versuri „Dacă n-ar fi crucea”, Editura „Izvoarele” (USA) în 1998 şi a continuat cu volumul „Pecetea Iubirii”, Editura „Semne” Bucureşti. Colaborează la toate cele 4 volume antologii ale Cenaclului Prietenia şi este prezent în antologia coordonată de Ioan Romeo Roşiianu „Paradisul Iubirii” , când pun bazele apariţiei acestui volum „Pietre şi roze”.


Prima poezie se intitulează „Poetul” şi aflăm că în viziunea lui Ştefan Olaru acesta este: „Înlănțuit de stânca din care-mi sorb trăirea,/Împart la fiecare și fără să pretind/Nimic în schimb, eu însumi regenerez murind,/Iar stânca-mi este zborul de foc și împlinirea.//Cum vulturul mă rupe cu sânge și mă doare,/Înlănțuit de mine, cum stânca-i partea mea,/Sunt partea mea de lume și lumea-i stânca mea,/Visez să-mi dărui focul din nou la fiecare...//Când vântul mă doboară, când muza-mi soarbe sânge,/Aripa ruptă-n două o clipa se-nfioară,/Și-aș vrea purtat de lanțuri să zbor întâia oara/Spre locul unde-i pace și cineva mă plânge...”; poetul Ştefan Olaru consideră scrisul, adică poezia, o terapie a sufletului, o cale spre cunoaşterea sinelui, a propriei lumi, este un adevărat testament poetic: „N-ai cum să scrii de dragul de a scrie,/Cuvinte poleite de hârtie,/Fără să simți cum te înfioară versul/Și cum prin vene-ți curge universul...//Nu poți să împarți miresme nesfințite/Din ramuri fără frunze și împietrite,/Fără să simți arsura ta și rugul/Și fără să-ți săruți cu sete jugul...//Fără iubire dulce, fără ură,/Fără sărutul abisal pe gură,/Nu poți atinge spațiul fără timp/Nici adevărul schilodit de ghimp...//Nu poți să scrii în colțul tău de tihnă,/Nici despre vulturi frânți în neodihnă,/Nici despre lacrimi ce le-ai supt cu vin/Din cupa de  miresme și venin.//Nici despre cruci atât de vii și crude/Fără săruturi pe-un pământ de iude.../Numai atunci, din dulce și amar,”Ne vei sfinți cu-al tău mărgăritar...” (Nu oricum).
 Temele abordate sunt generoase şi au de a face cu destinul acestuia, care a fost obligat să fugă de regimul totalitar din România, emigrând în America: „Nu piere tărâmul când numai ţi-e dor,/Nici satul pierdut printre-atâtea năluci,/Nici casa cea veche, nici mama-n pridvor,/Că-n inima ta nu ai loc să le duci...//Nu piere iubirea de neam şi de ţară/Când ochiul şi-a smuls tot ce-i sfânt din retină,/Nu piere copacul şi nici n-o să piară/Când ceru-i mai pur peste-o altă tulpină...” (Nu piere tărâmul) sau „Suntem omizi în lumea cea plină de culori,/Fragilă târâtoare de cruce şi destin./Visăm tăcuţi la gândul că vom zbura puţin,/Dar ne trezim aproape striviţi, pe-un câmp de flori…//Ne agăţăm de-o frunză pe care-o bate vântul/Şi ne visăm că suntem de cer tot mai aproape,/Dar frunza ruptă-n două nu poate să ne scape/Şi-npovăraţi de vină, muşcăm din nou pământul…//Suntem omizi mai roşii, mai verzi sau mai albastre,/Înlăcrimaţi de fluturi şi-a lor metamorfoză./Visăm tăcuţi la ziua când vom zbura pe-o roză,/Sorbind din plin nectarul eliberării noastre…” (Omizi cu demnitate); prezentul volum scris sub semnul confesiunii sincere şi meditaţiei profunde are un poem „Pietre şi roze” care îi dă şi numele, unde poetul se luptă din răsputeri pentru înfrângerea răului şi triumful binelui iar poezia lui respiră, prin întrebările puse, un aer de pace şi linişte lăuntrică pe care numai Creatorul ţi le poate oferi: „De ce cauţi pietre mai mici sau mai mari/Pe drum dăruit cu iubiri tuberoze?/Şi-n loc de mireasmă cu zâmbet de roze/Şi azi printre pietre te stingi si răsari…//De ce cauţi pietre mai mari sau mai mici/Avid să le-arunci când prilejul te-mbie?/Când poţi printre stele să zbori, din robie,/Topit dintre pietre, mai gol te ridici…//De ce cauţi pietre, tu, semenul meu?/Ţâşneşte-ţi iubire, s-o arzi pe jeratic, /Râvnit giuvaier, necuprins şi sălbatic/Botezul de foc pentru sufletul tău…”; poezii cu tematică religioasă sau personaje din Biblie întâlnim şi în alte poezii ale autorului („Poem neînţeles”, „Milă”, „Golgota”, „Mirul”, „Doamne, greu”, „Noapte sfântă”, „La întrupare”, „Cina cea de taină”, „Miriam”, etc), ceea ce ne face să credem că este un bun creştin, şi exemplific cu poemul „Zaheu”:  „Mă înfrupt din pâinea dulce și amară,/Fugar flămând și stors de-atâta fugă./Mi-e floare ruptă cartea mea de rugă,/Corola-i ofilită stă să piară.//Îmi simt găoace propria-mi ființă/Din care n-am să scap cu nici un chip./Genunchii mei sunt lanțuri prin nisip/Cerșindu-mi doar un strop de pocăință.//Și sunt zaheul propriului meu eu,/Înfricoșat să mă cobor din mine./Sug seva din smochinul ce mă ține,/Tot mai flămândul sufletului meu.//Doar noaptea mă visez că sunt chemat/Să zbor din eul meu și din smochin./Și la ospăț cu pâine și cu vin/Să fiu și gazda Lui și invitat.”; într-o ţară în care suferinţa, sărăcia, lipsa valorilor perene sunt mai prezente ca oricând, Ştefan Olaru alege calea cea dreaptă şi este încrezător în jertfa lui Iisus: „Pe vârfuri de granit abrupte,/Solemn și singur vrei să-nfrunți/Albastrul pur de peste munți,/Cu aripile tale rupte.//Și-n cupa sufletului tău/Sunt amintiri ce le regreți,/Sunt lacrimi, sânge și ereți,/Le știe numai Dumnezeu.//Doar ele-n suflet te mai țin/În cerc, pe-aceleași vechi poteci./Cu ele arzând vei ști să pleci/Pe raza cerului senin.//Căci râul pregătit să zboare/Spre colțul lui de veșnicie/Se scurge-n lume și învie/Când revărsat se stinge-n mare.”( Renaștere); un număr de şapte poeme îi sunt dedicate pictorului Van Gogh: „Prima dragoste”, „Predicatorul”, „Monsieur”, „Naştere”, „Credo”, „Rămas bun”, „Van Gogh” în care Ştefan Olaru accentuează generiozitatea şi bunătatea pictorului olandez dar şi faptul că iubeşte arta respectiv pictura. În culori pastelate, metaforice  ne prezintă anotimpul toamna: „Toamna-mi cercetează cerul meu mărunt/Ascunzându-mi drumul cu a ei stamină./Zdrențuite frunze, sânge și rugină/Ramuri fără inimi, morți fără mormânt...//Fără frunze, falnic n-am să mai pot sta,/Vor pluti cu toamna rece și adâncă./Doar în amintire, sângerând din stâncă,/Se va reîntoarce poezia mea.//Lângă aceleași stele, pe același cer,/Sărutări pe inimi, străluciri albastre,/Călătoare stele, foc vrăjit din astre,/Stele fără nume care vin și pier.//Toamna-mi cercetează umbra prin poteci/Când de data asta dinadins mă cheamă./Firul ce ne leagă nu se mai destramă,/Doar când se va sparge-n cioburi mici și reci.”; întâlnim şi alte teme majore în prezentul volum la Ştefan Olaru cum ar fi: iubirea, singurătatea, condiţia  umană, urâţenia lumii, credinţa, patria, timpul şi altele. Versuri de o trăire deosebită, care-i caracterizează întreaga creaţie poetică, le întâlnim în poezia „Odă bucuriei”: „Bucurie, fără tine cum s-ar rupe frunza mea?/Visul fără remușcare cum ar arăta la chip?/Cum mi-e umbra fără lună, pașii mei fără nisip/Și uitarea fără jertfa ce n-o voi putea uita,/Bucurie, fără tine ce-ar fi fost iubirea mea?//Bucurie, ești parfumul risipit după urgie/Precum floarea reântoarsă peste pruni și peste meri,/Esti născută cu durere din durerea mea de ieri/Și din pumnii strânși cu ciudă, dulcea mea copilărie./Bucurie, ești un înger ce-mi zâmbești după urgie.//Bucuria mea nespusă, strună vie fără bard,/Precum zborul către astre, precum stropii scurși de vin,/N-aș putea să-ți sorb sărutul căutând paharul plin/Când puținul tău mi-e darul suficient în el să ard./Într-o lume fără îngeri, bucurie fără fard...”.


Poate că cel mai bine l-a desluşit şi i-a înţeles zbaterile din fiecare poem editorul, poetul şi criticul literar Ioan Romeo Roşiianu: „Ştefan Olaru propune o poezie răscolitoare, introspecţia fiind firul roşu care-i străbate poemele pline de-o sensibilitate absolut sufocantă. Portretul fizic şi moral al menestrelului se încropeşte cu fiece vers, cu fiece pagină dată, iar căldura unei relaţii cu divinitatea măreşte fericit nivelul percepţiei în contextul în care lectorul devine instant complice la actul artistic, stare în care apar punţi nevăzute de simţire şi reverberaţie. Cuvântul adunat în versuri de-o spectaculoasă prospeţime vine să demitizeze ideile preconcepute conform cărora poezia clasică ar fi pe ducă, Ştefan Olaru devenind un adevărat purtător de stindard într-o astfel de luptă. Cu o tăietură de fin chirurg el decupează stampe aparent banale şi le investeşte cu dimensiuni planetare, îndelungul exerciţiu liric fiind uşor perceptibil, iar aerul de modestie care-i amprentează fericit scriitura devine piatra unghiulară a operei sale, chipul unei balerine păşind şoptit pe scenă fiind imaginea dominantă.”