capMOTTO:
Libertatea e acea pasăre cu ochi de foc ce te duce dincolo de nimicul unei lumi demult pierdute.

Personaje:
Viorel Apostol
Crina Ardelean, mătușa lui Viorel Apostol
Daria Flamingo
Rusalin Ardelean (vărul lui Viorel Apostol plecat la muncă în Germania)
Un șofer



Actul I

Personaje:
Viorel Apostol
Crina Ardelean, mătușa lui Viorel Apostol
Daria Flamingo
Decorul: Imaginea unui salon, o masă, fotolii, o canapea, un șifonier, o măsuță lângă canapea, un radio pe masă, un telefon pe măsuță.

Scena 1

(Viorel Apostol își face simțită prezența în salon. Își toarnă cafea într-o ceașcă după care se așază la masă.)
Viorel Apostol: Nu știu de ce întârzie așa de mult mătușa Crina. S-a dus de aproximativ trei ore să ridice un colet de la poștă și nu s-a mai întors. (Ridică ceașca și soarbe o gură de cafea.) Cine știe prin ce magazine rătăcește? (Așază ceașca de cafea pe masă.) Oare ce știri mai transmit la radio? (Pornește radioul.)
De la radio se aude știrea: Pe Drumul Național 1 se circulă în coloană pe mai mulți kilometri, traficul este îngreunat, pe alocuri blocat datorită ninsorilor abundente. Pe raza localităților Sinaia, Bușteni și Azuga ninge viscolit, iar carosabilul este acoperit cu zăpadă de aproximativ doi centimetri. Mai multe echipaje de poliție încearcă să fluidizeze traficul, informează șoferii și verifică anvelopele de iarnă.
Viorel Apostol (oprind radioul): Mai degrabă blochează traficul decât să-l fluidizeze. Până verifică dacă mașinile sunt echipate corespunzător se formează cozi interminabile pe șosele. (Frecându-și mâinile.) De ce întârzie atât de mult  mătușa Crina? S-o fi înzăpezit și ea printr-un magazin. (Mai ia o gură de cafea.)
(În salon își face prezența Crina cu un pachet.)
Viorel Apostol: În sfârșit ai ajuns.
Crina Ardelean: A fost coadă la poștă. Unii puneau colete, alții ridicau colete, unii trimiteau bani, alții ridicau bani. (Pune pachetul pe masă, își dă paltonul jos cu ajutorul lui Viorel după care Viorel îl pune într-un șifonier. Crina se aruncă pe un fotoliu obosită.) Statul la coadă m-a epuizat. Nu mai am energia de altă dată când era o artă să stai la coadă. Cum mai stăteam odinioară la pâine, lapte, o dată pe săptămână la mezeluri, iarna, ca să cumpăr trei portocale și câteva banane verzi!
Viorel Apostol (așezându-se la masă și sorbind o gură de cafea.): Ți-o fi dor?
Crina Ardelean: Ei, dor! Coada la care am stat astăzi mi-a adus aminte de alte vremuri.
Viorel Apostol (continuând să bea cafea): Vremuri? Ce vremuri? Lumea vine și se duce, totul pare să se schimbe, dar e cam totul la fel, atâta doar că vrea să pară mai rafinat, mai cu aripi.
 Crina Ardelean: Da, da. Bine ai spus cu aripi. Acum suntem liberi să zburăm unde dorim, nu ca atunci.
Viorel Apostol: Da, foarte liberi, mătușă! Atâta libertate avem, încât alegem să stăm la o altă coadă, încă una și mai stufoasă.
Crina Ardelean: Ce coadă?
Viorel Apostol: Nu ai spus tu că ai stat la coadă, la poștă?
Crina Ardelean: Am spus. Și?
Viorel Apostol: Aveai libertatea să refuzi a sta la coadă.
Crina Ardelean: Și cum puteam să ridic coletul?
Viorel Apostol: Îl ridicai mai târziu, când nu mai era coadă. Până atunci îți rezolvai alte probleme.
Crina Ardelean: Și după mine a fost coadă. Poate toată ziua o să fie coadă la poștă. Primește și trimite lumea pachete, căci vin sărbătorile de iarnă.
Viorel Apostol: Prin urmare ai ales să stai la coadă. Bravo! Are omul în sânge statul acesta la coadă.
Crina Ardelean: Ce vrei să spui?
Viorel Apostol: Nu știe să se orienteze. E mereu debusolat. E obișnuit să imite. Crede că e mai simplu să copieze decât să fie el însuși. Asta e, mătușă, nu mai gândește, omul refuză să mai gândească, e ca o oaie.
Crina Ardelean: Oaie?
Viorel Apostol: Normal. Dacă o oaie se aruncă de pe stâncă, toată turma o urmează gândind că așa trebuie să fie.
Crina Ardelean: Oile sunt oi și oamenii, oameni.
Viorel Apostol: Nu e prea mare diferența între oi și oameni. Să vezi când s-or înghesui să intre pe porta raiului!
Crina Ardelean: E păcat, Viorele, e păcat ce spui!
Viorel Apostol: Ce să fie păcat? E un adevăr care mai și doare uneori. Aleargă oile oarbe după libertate, dar nu știu spre ce pășuni să se îndrepte. Mai apare și câte un cioban ce le duce prin toți spinii și mărăcinii până mai dau și de colții lupului. Atunci să vezi libertate în colții lupului!
Crina Ardelean: Ești foarte prăpăstios.
Viorel Apostol: Sunt foarte realist. E plină lumea de oameni șterși. N-au pic de personalitate.
Crina Ardelean: E bine că ai tu pentru toți.
Viorel Apostol: Nu vezi că nimic nu mai e la fel sau totuși e și nu știm noi cum să planificăm tot ceea ce ne înconjoară?
Crina Ardelean: Și ce să fie la fel? Să primim iarăși pâine pe cartelă?
Viorel Apostol: Vezi că nu ai înțeles nimic?
Crina Ardelean (încercând să-și aprindă o țigară): Ce să înțeleg?
Viorel Apostol: În primul rând că nu ai voie să fumezi în casă.
Crina Ardelean: E și casa mea, moștenire de la mama, după cum tu ai moștenit o parte de la sora mea, fie-i țărâna ușoară.
Viorel Apostol: Nu are nicio legătură cine-i proprietarul casei cu fumul de țigară ce pătrunde prin toate încheieturile. E suficient o singură țigară și totul își pierde prospețimea.
Crina Ardelean (încercând din nou să-și aprindă o țigară): Mai lasă-mă cu filosofiile, spune-mi ce n-am înțeles.
Viorel Apostol: Multe nu înțelegi. De exemplu în acest moment te încăpățânezi să fumezi neascultându-mi sfatul. Așa s-au încăpățânat oamenii de la începutul omenirii și până astăzi de nu mai știu ghioceii și pomii când să înflorească, soarele când să strălucească mai puternic și norii când să plângă.
Crina Ardelean: Hai că ești ridicol cu teoriile tale.
Viorel Apostol: Eu, ridicol?
Crina Ardelean: Tu! Cine altul?
Viorel Apostol: Până acum câteva zile a fost cald afară de ziceai că-i primăvară. Au înflorit cireșii în livadă speriați că a venit primăvara și vor întârzia să rodească. Ai mai văzut tu cireși înfloriți la sfârșit de noiembrie?
Crina Ardelean: Până anul acesta, nu. (râzând) Probabil n-au auzit de legenda babei.
Viorel Apostol: Până să audă ei de Dochia ce și-a lepădat cojoacele crezând că-i primăvară și e plin de fragi, au rămas fără rod. I-a înghețat iarna ce s-a pus peste toate fără a-și anunța deloc sosirea. În câteva zile, după ce frânge totul în jur, pleacă plictisită și lasă iarăși soarele să ardă. Atunci se sperie ghioceii și se ivesc să salute lumina ca peste ceva timp să vină din nou vifornița și să amorțească tot. Când eu spun că nimic nu mai știe când să înflorească sau când să rodească în această lume, tu nu mă crezi.
Crina Ardelean (plictisită): Ce să cred, Apostole?
Viorel Apostol: Viorel, mătușă!
Crina Ardelean: Totuna.
Viorel Apostol: Toate se fac la timpul lor după cum spune și Eclesiastul, dar acum se întâmplă ceva în lume, nici măcar fenomenele naturii nu-și mai urmează cursul firesc.
Crina Ardelean: Ești tu prea filosof.
Viorel Apostol: Filosof, nefilosof, asta e realitatea. Prea a schimbat omul totul, dar atât de bine a schimbat totul, că nici nu realizează cum a făcut acest lucru. Acum stă și privește uimit nevenindu-i să creadă ce a realizat. E ca un novice într-un meșteșug ce făurește ceva și când crede că a ajuns la final, nu realizează ce pași a făcut până acolo. Nu poate explica nimănui cum să realizeaze aceeași capodoperă.
Crina Ardelean (râzând): Parcă te-ai descrie pe tine.
Viorel Apostol: Pe mine, pe tine, pe toți. Ne pierdem în amănunte și uităm de unde am plecat și unde trebuie să ajungem. Ca și acum. Tu ai fost la poștă, nu?
Crina Ardelean (zâmbind): Firesc că am fost la poștă.
Viorel Apostol: Și ai adus un pachet, nu?
Crina Ardelean: Firește că am adus un pachet.
Viorel Apostol: L-ai aruncat pe masă și gata.
Crina Ardelean: Și ce doreai să fac? Unde să-l arunc? Pe jos? Pe canapea? Poate doreai să-l arunc în șifonier odată cu paltonul?
Viorel Apostol: Să-l deschizi, mătușă, asta doream, să-l deschizi. Ai uitat să-l deschizi. Atât de mult ai stat la coadă, încât ai uitat să mai deschizi pachetul odată ajunsă acasă.
Crina Ardelean: Nu am uitat să deschid pachetul. Pur și simplu nu pot să-l deschid.
Viorel Apostol: Cum nu poți să-l deschizi? Ce glumă e aceasta? Ți-a trimis fiul tău, Rusalin Ardelean, un pachet din Germania și tu nu arzi de nerăbdare să-l deschizi?
Crina Ardelean: Tocmai aici e problema. Nu mi-a trimis mie pachetul.
Viorel Apostol: Cum vine asta, nu ți-a trimis ție?
Crina Ardelean: Așa cum îți spun. Nu mi-a trimis mie.
Viorel Apostol: Dar cui? A venit pe adresa aceasta.
Crina Ardelean: Vărului lui, adică ție.
Viorel Apostol: Mie? Cum să-mi trimită mie? Încă din copilărie mă evita, considera că nu împărtășim aceleași opinii.
Crina Ardelean (arătându-i ce scrie pe pachet): Uite ce scrie aici: „Destinatar: Viorel Apostol“, dacă ar fi scris Crina Ardelean, l-aș fi deschis până acum.
Viorel Apostol: Să-mi trimită mie un pachet?
Crina Ardelean: După cum vezi.
Viorel Apostol (nedumerit): Mie?
Crina Ardelean: Da, ție! Ce ești atât de uimit?
Viorel Apostol: Dar Rusalin mă disprețuiește.
Crina Ardelean: De unde știi tu că te disprețuiește?
Viorel Apostol: Am simțit mereu acest lucru.
Crina Ardelean: Uite că nu ai simțit bine. Poate e timpul să vă purtați ca doi oameni maturi.
Viorel Apostol: Eu mereu m-am purtat frumos cu el, cu toate că nu-i împărtășeam valorile. El însă mă ironiza.
Crina Ardelean: Din moment ce tremurai de frică să bei cu el un pahar la o petrecere.
Viorel Apostol: Nu tremuram de frică, dar eu nu consum alcool și nici nu-mi plac dezmățurile.
Crina Ardelean: Ei, dezmățuri! Se distra și el, că o viață are omul. Muncește, adună, dar se mai și distrează.
Viorel Apostol: Depinde ce înțelege prin a se distra.
Crina Ardelean: Dar tu ce înțelegi prin a te distra?
Viorel Apostol: Poate să călătorești, să citești, să cercetezi, să asculți o muzică bună, să te pierzi în farmecul naturii sau în ochii celei dragi, să lași ceva folositor în urma ta.
Crina Ardelean (turnându-și și ea cafea într-o ceașcă): Ei, să lași, să lași, să lași! Ce să tot lași? Nici măcar nu ești însurat, să ai și tu o nevastă, copii, ca să ai cui să lași.
Viorel Apostol: Nu la partea materială făceam referire.
Crina Ardelean: Dacă nu lași și tu bani, o casă, o mașină, pământ, nici nu te mai pomenesc rudele. Uită să-ți mai facă și părăstas.
Viorel Apostol: Cât de legată ești de tot ce-i trecător!
Crina Ardelean: Dar de ce să fiu legată? De cer? Încă nu am aripi să zbor. (râzând) Am mai zburat, ce-i drept, printre nori, cu avionul.
Viorel Apostol: Nu vrei să ai aripi. Dacă doreai să ai aripi nu stăteai la coadă. Erai liberă să te întorci mai târziu sau poate niciodată.
Crina Ardelean: Ar trebui să-mi mulțumești, altfel trebuia să stai tu la coadă.
Viorel Apostol (mai punându-și cafea): Mulțumesc, dar nu stăteam. Am lucruri mult mai importante de făcut.
Crina Ardelean: Și ce anume ai așa de important de făcut? Din câte văd pierzi timpul cu mine la o cafea.
Viorel Apostol: Am făcut o pauză, deși timpul trece atât de repede, încât nu-mi mai ajunge ziua și noaptea să termin tot ce mi-am propus. Dacă n-ar avea nevoie păcătosul ăsta de măgar de odihnă, ce bine ar fi!
Crina Ardelean: Măgar? Ce măgar?
Viorel Apostol (servind un fursec de pe o tavă): Trupul omului, mătușă! Măgarul acesta ce nu se mai satură.
Crina Ardelean (râzând): Trupul omului măgar?
Viorel Apostol: Ți-am spus că nu înțelegi nimic. Ia și tu un fursec!
Crina Ardelean (zâmbind): Sunt la regim. Mi-e teamă că am pus ceva kilograme în ultima vreme.
Viorel Apostol: Nu te îngrași de la un fursec și nici nu trebuie să-i calculezi caloriile, că te apuci să alergi prin toate magazinele până epuizezi orice urmă de energie.
Crina Ardelean (servind un fursec): Uite că servesc!
Viorel Apostol: Foarte bine faci!
Crina Ardelean: Și tu, după cum spuneai, ce ai așa mult de lucru?
Viorel Apostol: Lucrez la un proiect ce poate să rămână sute de generații.
Crina Ardelean: Hai nu mai spune? Ce proiect? Te pomenești că ai descoperit și tu cine știe ce energie atomică?
Viorel Apostol: Ți-am spus că nu înțelegi nimic.
Crina Ardelean: Ce să înțeleg? Ești vreun chimist, vreun fizician, vreun inginer în calculatoare, vreun arhitect, sculptor, pictor, scriitor, compozitor, medic să găsești remediul la o boală? Ești un biet profesor de filosofie. Ce să lași în urma ta ca să reziste sute de generații?
Viorel Apostol: Lucrez la un „Tratat despre nimic“.
Crina Ardelean (râzând): „Tratat despre nimic“. Mai bine spus nu lucrezi nimic.
Viorel Apostol: Cu riscul să mă repet îți spun a nu știu câta oară că nu înțelegi nimic.
Crina Ardelean (râzând): Nimic. Așa este. Chiar nimic nu este de înțeles. Nimic. (Se duce până la șifonier și ia paltonul.)
Viorel Apostol: Unde vrei să pleci din nou?
Crina Ardelean: Să fac și eu niște nimicuri, o plimbare cu fetele prin mall. (Lasă paltonul pe canapea și se apropie de masă.) Hai, nu deschizi pachetul, că mă grăbesc să plec!
Viorel Apostol: Nu.
Crina Ardelean: Nu? (Se așază din nou la masă.) De ce nu?
Viorel Apostol: E posibil să nu fie nimic în pachet.
Crina Ardelean: În capul tău e nimic. Cum să trimită fiul meu un pachet cu nimic în el?
Viorel Apostol: Și când te gândești că ai stat la coadă pentru un nimic.
Crina Ardelean: Nu-ți permit!
Viorel Apostol: Iertare, mătușă!
Crina Ardelean: Haide, deschide pachetul!
Viorel Apostol: Nu.
Crina Ardelean: De ce, nu?
Viorel Apostol: Poate Rusalin mi-a trimis ceva personal. Fiind ceva personal, s-ar supăra dacă l-aș arăta și altora.
Crina Ardelean: Eu sunt mama lui. Nu s-ar supăra.
Viorel Apostol: Nu se știe!
Crina Ardelean: Ba se știe.
Viorel Apostol: Ce să se știe?
Crina Ardelean: Că pe mine nu se supără niciodată.
Viorel Apostol: Poate te înșeli, mătușă!
Crina Ardelean: Niciodată! Îmi cunosc fiul.
Viorel Apostol: Nici măcar degetele de la propria-ți mână nu le cunoști și când stai să te gândești, fiecare deget e diferit.
Crina Ardelean: Ce vrei să spui cu asta?
Viorel Apostol: Poate și Rusalin e diferit. Nu mai e același Rusalin de odinioară.
Crina Ardelean: Rusalin al meu, e același Rusalin al meu.
Viorel Apostol: Până într-un punct când e doar al lui și al nimănui altcuiva.
Crina Ardelean: Până la urmă deschizi pachetul acela sau nu?
Viorel Apostol: Și ce să găsesc în el?
Crina Ardelean: Nimic, ce să găsești în el? Nimic.
Viorel Apostol: Dacă nu o să găsesc nimic, de ce să-l mai deschid?
Crina Ardelean (îmbrăcând paltonul): Poate te ajută la tratatul acela al tău despre nimic.
Viorel Apostol (cu gândul aiurea): Un lucru fără valoare, un nimic.
Crina Ardelean (supărată): Copilul meu nu trimite nimicuri, lucruri neînsemnate cum le numești tu.
Viorel Apostol: Așa e, mătușă! Mă gândeam departe. Nu am dorit să spun nimic care să te supere. Totul e deșertăciune.
Crina Ardelean (punându-și mănușile): Deșertăciune? Ce înseamnă deșertăciune?
Viorel Apostol: Deșertăciunea e sinonimă nimicului. Fie că taci, nu spui nimic, fie că arunci vorbe în vânt, tot acolo te rotești, în jurul aceluiași punct, aceleiași cozi. Fără importanță e tot ceea ce mișcă și cu toate acestea, fiecare, caută să lase ceva în urmă, să trăiască prin acel ceva. Și când stai să te gândești că ne afundăm din ce în ce mai mult în nimic, ne afundăm odată cu fiecare clipă ce trece pe lângă noi zadarnic. Și de ce-am lăsa-o să treacă zadarnic? (visător) Tocmai pentru a nu lăsa clipa să fugă m-am gândit să o apuc de guler și să vorbesc despre nimicul din adâncul ei.
Crina Ardelean: Nimic, nimic și iar nimic. Vezi că eu plec! Poate până mă întorc te gândești să deschizi pachetul.
 Viorel Apostol: Te-ai blocat în același punct, pachetul și iarăși pachetul. Vezi să nu te mai rătăcești pe la vreo coadă!
Crina Ardelean (dând să plece): Nu ai tu grija mea! Vezi tu de nimicurile tale nu de coada la care m-oi putea rătăci eu!
Viorel Apostol: Și totuși era o artă să stai la coadă cândva, să știi cum îți așezi sticla de lapte, unde o lași, lângă a cui sticlă. Mai înțelegeai cum sta și țăranul la coada vacii înainte de a duce laptele spre comercializare. Mai învățai și matematică, câte sferturi de pâine primești pe cartelă. Treceai de la artă la științe și invers.
Crina Ardelean (oprindu-se din drum): O artă și o știință ce tu nu o s-o înțelegi niciodată. Eu o trăiesc mereu, la coadă la coafor, la coadă la medic. Gândește-te, la coadă la spital! M-am dus să fac niște analize, un control, că e bine să mai își caute omul și de sănătate și am stat la coadă ceasuri întregi. Unii au leșinat. Crezi că au putut intra mai repede în cabinet? Nu. Puteau să și moară, că nu erau băgați în seamă. Trebuia să-ți aștepți rândul.
Viorel Apostol: E din ce în ce mai rea lumea. Cu cât sunt cozile mai mari, cu atât lumea este mai rea.
Crina Ardelean (plecând): Te-am pupat, nepoate! (Privind ceasul.) Eu trebuie să plec. Vezi ce faci cu pachetul ce l-ai primit!
Viorel Apostol: Nicio grijă, mătușă! Vezi să nu stai mult, că spre seară trebuie să ies în oraș cu Daria.
Crina Ardelean (ieșind): Nu stau! Poate doar la două, trei cozi!

Scena 2

Viorel Apostol (rămânând singur și analizând pachetul nedeschis): Ce ar putea să fie în pachetul acesta? Ce ar putea să-mi trimită mie Rusalin din Germania? Ciudat! Foarte ciudat! Îmi trimite mie un pachet înainte de Sfântul Nicolae și mătușii nu-i trimite nimic. Nu-i înțeleg gestul! Nu pot să-mi explic. Ce ar putea să se ascundă în acest pachet? (răsucind pachetul) Să-l deschid? (Îl analizează din nou.) Nu, nu, nu, nu-l deschid! E prea periculos. (învârtindu-l pe toate părțile) Dar de ce să fie periculos? Ce ar putea să fie atât de periculos? Trebuie să-mi fac curaj și să deschid pachetul. (Caută o foarfecă în sertarul de la masă. O scoate și se apropie cu foarfeca de pachet.) Nu pot să-l deschid! Nu îndrăzdesc! Dacă se ascunde în pachet ceva veninos? Un șarpe? Nu, nu poate să fie un șarpe, s-ar fi sufocat. Un păianjen? Nu, nu cred. Lui Rusalin îi era frică de păianjeni. Nu risca să-mi împacheteze unul. Ce mă prostesc atât, că doar nu o ieși un balaur din ladă care să mă mănânce? Și dacă o o ieși? E, dacă? Nu, nu-l deschid. (Se așază pe fotoliu dezamăgit.) Ce mult aș vrea să aflu ce se ascunde în pachetul acesta! (gânditor) Dacă îmi doresc să aflu ce se ascunde în pachet, ar trebui să deschid. Da, așa este! Ar trebui să-l deschid. (Se ridică de pe fotoliu hotărât, ia foarfeca și taie sfoara, pe urmă începe să taie scotch-ul, dar se oprește la un moment dat.) Nu pot să-l deschid! Dacă din cutie s-ar ridica un abur otrăvitor? Ce groaznic! Chiar nu am timp să mor, nu înainte de a termina lucrarea despre nimic. (Se depărtează puțin de masă și se plimbă prin cameră. La un moment dat se oprește.) Dar de ce ar vrea să mă vadă mort Rusalin? Cum să mă gândesc că vărul meu ar putea să pună cine știe ce dihanie în pachet? Să mă vrea mort, că-și dorește toată casa? Dacă aș muri, el ar moșteni totul. E doar cea mai apropiată rudă a mea. Ce-mi trece și mie prin cap! (Se apropie de masă, ia pachetul și se așază pe fotoliu cu el în brațe.) Pachet, pachețel, ce ascunzi prin pântecel? Ascunzi colaci sau gândaci? Ascunzi aur sau balaur? Gândaci! Dacă or fi gândaci în pachet? Doamne ce frică mi-era mie de gândaci în copilărie! Și Rusalin știe acest lucru. Dacă a dorit să facă o glumă și mi-a trimis niște gândaci? Ce scârbos! Îmi amintesc când mi-a pus niște gândaci în ghiozdan. În ziua aceea am plecat fără cărți și caiete la școală, mai am adunat și o colecție de scaune în catalog. Ce-i drept, aveau pe ce să se sprijine celelalte note când erau obosite. (Se joacă cu degetele pe pachet.) Oare gândacii au putut sta ascunși atâta drum în pachet? Să fie oare gândaci în pachet? Nu! De ce gândesc atât de prăpăstios? Poate în pachet e ceva drăguț. Poate s-a gândit să-mi trimită o tabletă? O tabletă? Aș fi preferat un laptop. Al meu e cam vechi, poate să mă lase oricând și am nevoie să-mi tehnoredactez lucrarea. (Rupe din când în când câte o bucată de scotch.) Dacă sunt viermi în pachet? (Dezgustat.) Oribil! Spurcații aceia străbat totul. Și când te gândești că tot ce fost viu, că tot ce a fost mai frumos poate să intre în burta unui vierme. Și ce e un vierme? E o arătare moale, îi zice animal nevertebrat, fără picioare, așa ca un tub, ca un cilindru. E urât. Doamne, cât de urât e! În el se topesc toate cele ce s-au crezut puternice. E așa ca o coadă ce stă să te înghită. (Gândește profund.) Ce idee mi-a venit! (Pune pachetul pe masă și caută un caiet și un creion.) Cordonul ombilical, acea coadă, acea scară ce întreține viața în pântecele mamei, e cel care face legătura celui viu cu universul. Lichidul acela în care plutește, cordonul ombilical ce se leagă de tot ce înseamnă rai, de tot ce înseamnă cer și aștri, e partea ce lipsea în lucrarea mea. (Notează ceva pe caiet. La un moment dat se oprește și ridică privirea dezamăgit.) Când pruncul părăsește cerul și se taie cordonul ombilical, totul e pierdut. E condamnat să rătăcească ca un orb printre parfumurile acestei lumi fără să le descifreze codurile sacre. Negăsirea codurilor sacre aduce după sine condamnarea. Omul e condamnat să devină nimic, un pumn de lut. (Abandonează caietul.) Nu. Nu e bine. Întâi stă la coadă nouă luni ca să pătrundă într-o lume străină, o lume guvernată de un soare palid, pe urmă stă la coadă să reușească a sădi nemurire într-un loc al nimicului, mai stă la coadă și când moare. Ce straniu! Umbrele stau pe malul râului Styx cu un ban în gură spre a urca în barca lui Charon pentru a ajunge la Hades. Toată viața te învârți în jurul cozii, parcă ai avea acolo un motocel pe care ai vrea să-l prinzi și când ai impresia că îl apuci te-ai dus ca și cum n-ai existat niciodată. (Ia din nou pachetul la frământat.) Unde am ajuns de la viermi! Viermi? Nu pot să fie viermi în pachet. Rusalin nu e atât de deștept, nu are prea multă imaginație. Dar ce ar putea să fie în pachet? Să-l deschid? (așteaptă) Curat să-l deschid, vorba lui Ghiță Pristanda! Nu, nu-l deschid! Puțin mister nu strică. Dacă aș deschide pachetul s-ar risipi orice urmă de îndoială, toate ar fi pe față, dar așa nu, așa totul pare învăluit într-o pânză ... (Stă o clipă.) Oare ce fel de pânză? Una ca haina înveninată a lui Hercule? Trebuie să-mi fac curaj și să deschid pachetul. (Începe să taie scotch-ul mai hotărât. La un moment dat se oprește.) Să risipesc misterul? Să eliberez pasărea captivă a pachetului. Dacă zboară și nu apuc să-i pun sare pe coadă? Mai bine nu. O să-l pun undeva bine. O să-l ascund. Da, asta o să fac! O să ascund pachetul. Ce a crezut viermele ce-l roade pe dinăuntru, că o să-l eliberez? Trebuie să merite pentru a se putea bucura de un asemenea privilegiu, trebuie să-și roadă coatele stând la coadă ca să fie deschis. (Ia pachetul și pleacă cu el în brațe să găsească un loc unde să-l ascundă. Ajunge o clipă în culise – alte camere. Se întoarce cu pachetul din nou în salon.) Trebuie să caut un loc întunecat, rece, chiar umed. Știu. În debara. (Se duce spre debara – culise. Se întoarce.) Nu e bine. L-ar găsi mătușa și ar râde de mine, că nu l-am deschis. Mi-ar spune că sunt un fricos ca atunci când eram copil și refuzam să iau un pește abia scos din râu în palmă. Era așa umed și alunecos. Se zbătea, sărea, dădea din coadă și sfârșeam prin a-l pierde printre degete. Da, mi-era frică de pești. Poate, cândva, o să ne înghită pe fiecare câte un pește. O să facem felinar din pântecele lui, dar n-o să mai putem evada din recele și umedul mormânt. (Se oprește în fața șifonierului, Îl deschide.) Cred că e bine aici. Mai mult eu folosesc acest dulap. Până și paltonul mătușii tot eu îl aranjez pe umeraș. (Pune pachetul în șifonier.) Cred că e timpul să mă întorc în camera mea de lucru, la nimicurile mele. (Face câțiva pași.) Și pachetul? (Zâmbind.) Stă foarte bine pachetul în șifonier. Nu are cum să facă picioare. (Părăsește scena.)

Scena 3

(Crina Ardelean însoțită de Daria Flamingo intră în salon.)

Crina Ardelean (către Daria): Îndrăznește, îndrăznește!
Daria Flamingo: E foarte frumos la voi!
Crina Ardelean: Nu te-a adus niciodată Viorel acasă?
Daria Flamingo: Nu.
Crina Ardelean (scoțându-și mănușile, pe urmă paltonul și aruncându-le pe canapea): E ciudat. Să nu își dorească un tânăr să-și impresioneze viitoarea soție cu locuința ce o să-i fie cămin în curând.
Daria Flamingo: El e de modă veche, doamna Crina.
Crina Ardelean: E un pămpălău. Scuză-mă că-l fac pămpălău, dar o să vezi că va trebui să te descurci și pentru el, dacă accepți să-i fii soție. A! Și te rog să-mi spui pe nume direct, fără doamna. Prefer să ne tutuim. Până la urmă o să trăim în aceeași casă.
Daria Flamingo: Nu-mi permit.
Crina Ardelean: Cum să nu-ți permiți? Îți dau eu voie. Te rog fă-te comodă! Dă-ți haina jos și așază-te la masă să servim un ceai sau o cafea, depinde ce preferi.
Daria Flamingo (dezbrăcându-se de haină și așezând-o la rândul ei pe canapea): Viorel nu-i acasă?
Crina Ardelean: Cu siguranță e acasă. E antisocial. Nu părăsește habitatul personal decât atunci când este o urgență și nu are altă alternativă. Cred că lucrează la (face o pauză), cred că tratat îi spunea, un tratat.
Daria Flamingo: Foarte interesant!
Crina Ardelean: Nu e nimic interesant.
Daria Flamingo: Mie mi se pare interesantă ideea unui tratat. (Se așază la masă alături de Crina.) Ce temă abordează în tratatul la care lucrează.
Crina Ardelean: Nimic.
Daria Flamingo: Cum nimic? Nu se poate într-un tratat să nu abordeze nimic.
Crina Ardelean: Nu m-ai înțeles. Abordează tocmai această problemă a nimicului.
Daria Flamingo: Cum să poți scrie despre nimic, dacă e nimic?
Crina Ardelean: Întreabă-l pe Viorel! El știe mai bine. Ce dorești să servești? Un ceai? O cafea?
Daria Flamingo: Un ceai.
Crina Ardelean (turnând ceai pentru ea și Daria): Și cum v-ați cunoscut?
Daria Flamingo: Cine?
Crina Ardelean: Tu și Viorel.
Daria Flamingo (servind ceai și zâmbind): Nu o să-ți vină să crezi. Ne-am cunoscut la mănăstire.
Crina Ardelean (zâmbind surprinsă): La mănăstire? Povestește-mi!
Daria Flamingo: Dar Viorel nu vine? Trebuia să ne întâlnim.
Crina Ardelean: A uitat. Cu siguranță a uitat. Hai, povestește-mi!
Daria Flamingo: Nu cred că ar fi putut uita. El e un om de cuvânt.
Crina Ardelean: Atunci o să vină. Povestește-mi cum v-ați cunoscut!
Daria Flamingo: Tocmai s-a sfințit biserica nouă a mănăstirii și oamenii aveau voie să treacă prin altar la închinăciune. Stătea la coadă pentru a se închina. Așa l-am întâlnit.
Crina Ardelean (râzând): La coadă ai spus?
Daria Flamingo: Ce e rău să stai la coadă?
Crina Ardelean (veselă): Nu, nu e rău. Pentru Viorel e rău, e sub demnitatea lui. Să stea el la coadă! (Râde până la epuizare.) Auzi! Viorel la coadă. Am trăit s-o văd și pe asta. (Se ridică.)
Daria Flamingo: Da, la coadă!
Crina Ardelean (râzând și plimbându-se prin cameră) Viorel, la coadă! Asta-i bună! Aproape că nu pot să cred.
Daria Flamingo: De ce nu poți să crezi?
Crina Ardelean (căutând niște mănuși de unică folosință într-un sertar al șifonierului.): El nu îmbrățișează filosofia cozii. Cum să își piardă el timpul la coadă?
Daria Flamingo (nedumerită): Dar nu și-a pierdut timpul.
Crina Ardelean (amuzată): Cum să nu-ți pierzi timpul când stai la coadă? (Părăsește puțin salonul și se întoarce cu o fructieră, un bol și un cuțit.) Viorel să-și piardă timpul la coadă, el, marele filosof? E peste puterea mea de înțelegere.
Daria Flamingo: Chiar nu și-a pierdut timpul la coadă.
Crina Ardelean: În cele din urmă nu a stat la coadă?
Daria Flamingo: Ba da. A stat la coadă, dar nu și-a pierdut timpul.
Crina Ardelean: Ei, nu l-a pierdut! Dacă a stat la coadă, firește că l-a pierdut. Cum să nu-și piardă timpul la coadă? Pentru el a sta la povești cu un vecin de coadă e o pierdere de timp.
Daria Flamingo: Dar nu a stat la povești. S-a rugat.
Crina Ardelean: A! S-a rugat?
Daria Flamingo: Da, da, s-a rugat! M-a îndemnat și pe mine să fac același lucru.
Daria Flamingo:  Să înțeleg că așa v-ați cunoscut?
Daria Flamingo: Mai mult când am ocolit biserica. Viorel a ocolit-o în genunchi și m-am împiedicat de el.
Crina Ardelean (abandonând lucru, că nu mai putea de râs): Nu mai pot!
Daria Flamingo: Să vă ajut?
Crina Ardelean: Cu ce să mă ajuți?
Daria Flamingo: Să finalizați salata de fructe?
Crina Ardelean (abia abținându-se din râs): Nu, nu e nevoie!
Daria Flamingo: Chiar m-aș fi descurcat.
Crina Ardelean: Crede-mă! Nu e nevoie. (Își reia munca.) Viorel, în genunchi, în jurul bisericii?
Daria Flamingo: Nu văd unde-i problema? Așa a simțit.
Crina Ardelean: Doamne ce aș fi râs să-l fi văzut!
Daria Flamingo: Nu, nu e bine!
Crina Ardelean: Ce nu e bine?
Daria Flamingo: Nu e bine să râzi de ceea ce simt unii oameni că e bine să facă ca manifestare religioasă.
Crina Ardelean: Nu de manifestarea religioasă, ci de Viorel aș fi râs. Pe Viorel nu-l știam așa.
Daria Flamingo: Dar cum îl știai?
Crina Ardelean: Un om hotărât, neinfluențabil, liber.
Daria Flamingo: Așa și este.
Crina Ardelean: Dar (se oprește o clipă parcă să-și adune gândurile) merge în genunchi.
Daria Flamingo: De dorul lui Dumnezeu, din râvnă pentru Cel a toate făcător, ar fi putut merge și pe ață, sau prin apă și foc.
Crina Ardelean: Până la urmă e problema lui.
Daria Flamingo: Asta cam așa este. Fiecare cu înțelepciunea lui.
Crina Ardelean: Mai bine de Rusalin al meu. El a stat la coada clasei până a terminat primele opt clase, pe urmă a alergat să muncească cu ziua. Acum muncește dincolo, în construcții. N-ai idee ce bine câștigă! Ăsta-i bărbat! Nu s-a stresat cu nimic și acum are tot ce-și dorește.
Daria Flamingo: Dragoste are?
Crina Ardelean: Dacă are bani, are tot ce-și dorește. Poate să-și cumpere și dragoste.
Daria Flamingo: Ce dragoste e aceea?
Crina Ardelean: N-ai idee câtă mângâiere poți să primești și de la o astfel de dragoste.
Daria Flamingo: E o minciună.
Crina Ardelean: Cine?
Daria Flamingo: Dragostea ce se vinde.
Crina Ardelean: O minciună, dar o minciună frumoasă.
Daria Flamingo: O iluzie. E ca și cum te-ai îmbăta cu un pahar de apă.
Crina Ardelean (ridicându-se să meargă în camera alăturată după niște boluri pentru a pune salata de fructe): Ce știi tu, fetițo? Dragostea e mai mult amară decât dulce.
Daria Flamingo (aparte): Chiar îmi pare rău de Crina. Nu înțelege sensul frumuseții, iar frumusețea vine doar prin dragoste. (Ia o căpșună din bol până nu o vede nimeni.) E cam acrișoară. Poate așa e și dragostea, cam acrișoară. (După o clipă.) Nu, dragostea nu-i acrișoară, dragostea e frumoasă. Cât de frumoși și luminoși sunt îndrăgostiții! Când nu e dragoste totul e posomorât, umbrit. Uf! (Se cutremură.) Ce urâți sunt cei întunecați din pricina absenței iubirii.
Crina Ardelean (revine): Să vezi ce salată bună de fructe am făcut! (Merge la masă și începe să pună salată în boluri.)
Daria Flamingo: Viorel nu mai vine?
Crina Ardelean: E concentrat la proiectele lui.
Daria Flamingo: Poate-l chemați. Îi spuneți că am ajuns de ceva timp.
Crina Ardelean: Dar cu mine nu-ți place să stai la povești?
Daria Flamingo (nevoită): Da. Normal că îmi place.
Crina Ardelean: Nu l-ai cunoscut pe Rusalin al meu. Ai fi văzut ce bărbat de bărbat era.
Daria Flamingo (aparte): Normal. Din moment ce poate să cumpere dragoste, poate și sănătate.
Crina Ardelean (terminând de aranjat salata): Ai spus ceva.
Daria Flamingo: Nimic. Te aprobam, îți dădeam dreptate.
Crina Ardelean (servindu-i un bol cu salată de fructe, Dariei): E delicioasă! Îți garantez!
Daria Flamingo: Mulțumec!
Crina Ardelean (gustând și ea salată dintr-un bol): Îm! Chiar e delicioasă.
Daria Flamingo: E specială.
Crina Ardelean: Să știi că e specială. Bine ai spus. E specială.
Daria Flamingo: Nu-l chemați și pe Viorel?
Crina Ardelean: Da.
Daria Flamingo: Ei?
Crina Ardelean: Aștept un telefon de la Rusalin. După ce mă sună o să-l chem. Viorel și Rusalin nu prea sunt apropiați, nu prea e chimie între ei, deși astăzi Viorel a primit de la Rusalin un pachet. Oare ce i-o fi pus Rusalin în pachet?
(Sună telefonul.)
Crina Ardelean: În sfârșit. Cred că e Rusalin. (Aleargă la telefonul așezat pe o măsuță lângă canapea.) Alo! Rusalin! Tu ești! Rusalin! Ce mă bucur să te aud! Mi-e foarte dor de tine! Ce să mă întrebi? De pachet? Ce pachet? A, da! L-a primit. Dacă l-a deschis? Nu știu. Eu am plecat cu treabă în oraș. Să-l întreb? Nu-i lângă mine. Să-l chem? Nu pot să-l chem. Are o lucrare de finalizat. Mai bine spune-mi când mai treci pe acasă. Ești pe drum? Ajungi mâine! Nemaipomenit! Sunt așa de fericită. A! Stai! De ce ai mai trimis atunci pachetul prin poștă? A! E între tine și Rusalin. Ce mă bucur că ajungi mâine! N-ai idee ce fată frumoasă e azi în vizită la noi! Dacă o s-o cunoști și tu? Firește! O s-o invit special la cină mâine seară, ca să te cunoască. Trebuie să închizi? A! Ești în trafic. Te-ai oprit câteva minute într-o parcare. Atunci te aștept! Te pup! (Închide telefonul.) (Foarte veselă, săltând de bucurie și venind spre Daria.) Vine Rusalin! (Fericită.) O să-l vezi mâine seară. (Ca trezită din vis.) Vei veni mâine seară la cină? Sper că nu o să mă refuzi? Acum suntem prietene, nu?
Daria Flamingo: Desigur, din moment ce sunt invitată și așteptată cu atâta drag.
Crina Ardelean: Cum să nu te invit? Firesc că te invit. Ești invitata mea favorită.
Daria Flamingo: Mai ai și alți invitați?
Crina Ardelean: Păi, să vedem! Pe Viorel, că face parte din decor...
Daria Flamingo (întrerupând-o): A! Nu puteam să vin în absența lui.
Crina Ardelean: Firește că puteai! Acum ești și prietena mea și o să fii și prietena lui Rusalin.
Daria Flamingo: Cum spui.
Crina Ardelean: Așa spun. De fapt, nu mai invit pe nimeni altcineva. O să fim noi patru, eu, tu, Rusalin și Viorel.
Daria Flamingo: Cred că a început filmul la care trebuia să merg împreună cu Viorel.
Crina Ardelean: Din moment ce a uitat de film, a uitat și de tine. Îți spun eu că, dacă ținea la tine, nu ar fi uitat nimic în ceea ce te privește. Încă ar fi căutat și motive să te vadă mai des, să te încânte cu fel și fel de nimicuri.
Daria Flamingo: Pe mine nu mă impresionează nimicurile.
Crina Ardelean: Normal. Nici nu trebuie să te lași impresionată de nimicuri, dar trebuie să te prefaci că ești surprinsă, că te simți măgulită.
Daria Flamingo: Eu nu știu și nici nu pot să mă prefac.
Crina Ardelean: Ei, nu poți să te prefaci. Înveți dragă, înveți. Totul se învață. Îți trebuie doar puțină voință și ceva muncă. Uite! (Se duce la Daria, o ia de mâini și o trage de pe fotoliu.) Tu vei veni la mine cu brățara aceasta. (Își scoate o brățară de pe mână.)
Daria Flamingo: De ce nu cu o floare?
Crina Ardelean: Florile sunt gingașe, dar sunt pentru începătoare. O femeie adevărată se respectă.
Daria Flamingo: Ce să fac cu brățara?
Crina Ardelean: Mi-o oferi. Trebuie să spui ceva foarte convingător când mi-o oferi, altfel eu voi refuza cadoul.
Daria Flamingo: Și brățara rămâne la mine.
Crina Ardelean: E doar un joc. Normal că brățara nu o să rămână la tine. (Se întoarce cu spatele spre a se depărta.)
(Daria Flamingo cioc, cioc în spatele Crinei)
Crina Ardelean: Ce dorești? De ce mă deranjezi?
Daria Flamingo: Frumoasă doamnă, vă căutam!
Crina Ardelean: Tu pe mine? Nici nu vă cunosc.
Daria Flamingo: O să aveți suficient timp să mă cunoașteți.
Crina Ardelean: Asta hotărăsc eu.
Daria Flamingo: Desigur, frumoasă doamnă! Să mă prezint! Sunt Daria Flamingo!
Crina Ardelean (râzând): Flamingo! Ce nume! Ești cumva pasăre și nu-mi dau eu seama?
Daria Flamingo: Sunt acea pasăre care aduce cu ea mesaje dulci de iubire.
Crina Ardelean: Hai nu mai spune?
Daria Flamingo: Fratele meu de când v-a văzut prima dată s-a îmbolnăvit de dragoste.
Crina Ardelean: Și ultima dată?
Daria Flamingo: Dragostea i-a pătruns în suflet și nu l-a mai părăsit nici măcar o secundă.
Crina Ardelean: El nu mai doarme deloc?
Daria Flamingo: Nu, frumoasă doamnă! Așteaptă clipa în care veți avea îngăduința să vă plecați privirea spre un biet trubadur rătăcit pe cărarea vieții dumneavoastră.
Crina Ardelean: De ce cărarea vieții mele?
Daria Flamingo: Pentru că vă iubește.
Crina Ardelean: Cine să mă iubească?
Daria Flamingo: Cel care v-a trimis această brățară.
Crina Ardelean: O brățară! (O ia imediat și o încearcă.) O ... brățară! (Se răsucește cu brățara pe mână.) Îmi place. O accept.
Daria Flamingo: Ce să-i spun fratelui meu?
Crina Ardelean: Că-i mulțumesc.
Daria Flamingo: Doar atât?
Crina Ardelean: Că-i sunt recunoscătoare pentru darul primit.
Daria Flamingo: O speranță cât de mică? Că accepți să-l întâlnești, să-l cunoști.
Crina Ardelean: Bine! Fie!
Daria Flamingo: Așadar accepți să-l întâlnești.
Crina Ardelean: Să zicem.
Daria Flamingo: Cu siguranță o să te surprindă.
Crina Ardelean: Să mă surprindă?
Daria Flamingo: O altă brățară. O întrece pe prima.
Crina Ardelean (mai mult pentru sine): Dacă-i așa. (Hotărâtă.) Bine. Accept.
Daria Flamingo: Atunci, frumoasă doamnă, să veniți negreșit la teatru mâine. Fratele meu o să vă aștepte în fața clădirii cu un trandafir.
Crina Ardelean: O să fiu acolo!
Daria Flamingo: Ei, cum m-am descurcat?
Crina Ardelean: Foarte bine! Ți-am spus că poți învăța.
Daria Flamingo: Poate o să-l chemati pe Viorel.
Crina Ardelean: Viorel! A venit Daria! Viorel!
Daria Flamingo: Mulțumesc!
Crina Ardelean: Nu răspunde. O fi adormit. Haide cu mine până-n camera mea să-ți arăt ce rochii superbe mi-am comandat recent de pe internet.
Daria Flamingo: Vă comandați haine de pe internet?
Crina Ardelean: De ce nu? Mă vezi tu pe mine așa demodată?
Daria Flamingo: Firesc că nu, dar ...
Crina Ardelean: Ce dar?
Daria Flamingo: Se poate ca materialul să nu fie de calitate, să nu se potrivească măsura.
Crina Ardelean: Acestea toate sunt un mit a celor ce nu știu să utilizeze un computer sau dacă știu sunt prea învechiți să facă cumpărături pe internet.
Daria Flamingo (amuzată): Ce bine că pe internet nu se stă la coadă!
Crina Ardelean: N-ai văzut tu cozile de pe internet. E o coadă așa de mare pe internet. Nu mai comunică oamenii față către față, toți fac coadă pe internet.
Daria Flamingo (zâmbind): Dacă tu spui.
Crina Ardelean: Haide! Nu vii?
Daria Flamingo: Unde?
Crina Ardelean: Să-ți arăt rochile.
Daria Flamingo (ca trezită din somn): A! Da. Vin, sigur că vin!
(Cele două părăsesc salonul.)

Scena 4

(Viorel Apostol intră vine în salon.)
Viorel Apostol: Parcă am auzit-o pe mătușa strigându-mă. Unde o fi? Și Daria nu mai vine. Am pierdut deja filmul. Unde mai pui că am stat și la coadă la bilete, eu care refuz să stau la vreo coadă, dar ce nu face omul pentru persoana iubită. (Amuzat.) Să stai la coadă pentru dragoste. (Serios.) Mai bine la coadă pentru dragoste decât pentru sănătate. Numai ce am ascultat la televizor o știre prin care ne informa câți bolnavi stau la coadă la farmacie să-și ridice medicamentele pe rețetă compensată. Dar de ce nu mai vine Daria? Ce s-o fi întâmplat?
(Crina și Daria pătrund vesele în salon.)
Viorel: Daria! Tu, aici?
Daria: Am ajuns de ceva timp.
Viorel (către Crina): De ce nu m-ai anunțat că a ajuns Daria?
Crina: Puteam să fiu plecată de acasă. Trebuia să fii atent, dacă tot așteptai pe cineva.
Viorel: Asta cam așa este. E și vina mea.
Crina: Ai deschis pachetul acela?
Viorel: Da și nu.
Crina: Cum da și nu? Nu înțeleg.
Viorel: O să ai timp să înțelegi.
Crina: Doream și eu să aflu ce ți-a trimis Rusalin.
Viorel: E între mine și el.
Crina (mergând până la șifonier să caute ceva): Cum doriți voi. Nici el n-a vrut să-mi spună. Apropo, ajunge mâine seară acasă.
Viorel: Atunci de ce mi-a mai trimis pachetul, dacă vine acasă?
Crina: Asta voi știți.
Viorel: Da. Noi știm.
Crina (uimită): Uite pachetul! (Îl scoate.) Nu l-ai deschis. Îl văd tot jumulit pe la colțuri, dar nedeschis. Ți-a fost așa de greu să-l deschizi?
Viorel: Nu, însă e timp.
Crina: Când vine Viorel acasă.
Viorel: O să-l deschid până atunci.
Crina (punând pachetul pe canapea): Eu vă las să deschideți pachetul. Am ceva treabă în camera mea.
(Viorel și Daria se așază pe canapea. La mijloc se află pachetul.)
Daria (către Viorel): Ce faci? Nu-l deschizi?
Viorel: Ba da, dar e timp.
Daria: Deschide-l!
Viorel: Pot să fie niște lucruri bărbătești în pachet. Nu știu ce s-a gândit Rusalin să-mi trimită.
Daria: Lucruri bărbătești? Ce lucruri bărbătești?
Viorel: Știu și eu.
Daria (supărată): Până la urmă te deranjez? Atunci plec.
Viorel: Nu, Daria! Chiar te rog să rămâi.
Daria (entuziasmată): Atunci deschide pachetul!
Viorel: Mi-e teamă să-l deschid.
Daria: Cum să-ți fie teamă să-l deschizi? E ridicol.
Viorel: Ar putea să fie o glumă proastă. Tu nu-l cunoști pe Rusalin.
Daria: Care-i problema? E o glumă proastă și gata. Ce poate să fie așa de grav.
Viorel (încercând se deschidă pachetul): E imposibil. (Începe să tremure.)
Daria (venind în spatele lui să-i facă masaj la umeri): Ce ai? Ți-e rău?
Viorel: Puțin.
Daria: Dar ce te-a apucat așa dintr-o dată?
Viorel: Tu nu știi. Nu ai cum să știi.
Daria: Ce să știu?
Viorel: Cât de mult m-am străduit să deschid pachetul.
Daria: Te-ai străduit? Eu nu văd să te fi străduit deloc.
Viorel (tremurând și încercând să deschidă pachetul): E atât de greu. (Renunțând.) Nu pot.
Daria (supărată): Cum să nu poți? (Ia pachetul din mâinile lui Victor și începe să-i rupă ambalajul.)
Victor (speriat și disperat): Îți interzic să faci asta!
Daria (supărată și aruncând pachetul pe canapea): Atunci plec.
Victor (încercând s-o îmbuneze): Te rog să nu pleci! Știi cât te iubesc de mult.
Daria: Dacă mă iubești deschide pachetul! Sunt curioasă să văd ce-i în pachet.
Victor: Voi, femeile, mereu sunteți curioase.
Daria: Ce faci? Îl deschizi?
Victor: Și dacă e o bombă în pachet?
Daria: Ar fi explodat până acum. Ar fi explodat în momentul în care am aruncat pachetul pe canapea.
Victor (încercând din nou să-l deschidă): Bine.
Daria: Aștept.
Victor (începând să tremure din ce în ce mai tare): Nu pot. Nu știu de ce, dar nu pot.
Daria: E, nu știi! Ți-e frică! Nu ești bărbat!
Victor: Sunt doar precaut.
Daria: Așa nu o să reușești niciodată în viață. Trebuie să fii bărbat!
Victor: Sunt împlinit. Trăiesc prin proiectele mele. Te am pe tine.
Daria: Nu se știe.
Victor: Ce să nu se știe?
Daria: Eu am nevoie de un bărbat adevărat.
Victor: Sunt un bărbat adevărat.
Daria: Dovedește!
Victor: Cum?
Daria: Deschide pachetul!
Victor: Doar pachetul nu! Te rog! Nu pachetul!
Daria: Pachetul sau nimic!
Victor: Ești foarte crudă!
Daria: Am spus pachetul sau nimic!
Victor: Cum dorești, dar să știi că eu nu răspund.
Daria: Răspund eu.
Victor: Poate nu mai avem timp să răspundem.
Daria: Ce faci? Nu-l deschizi?
Victor: Ba da. Îl deschid. (Ia pachetul hotărât și începe să-l deschidă. Din ochi îi curg lacrimi. Plânge și tremură.)
Daria: Așa! Fii bărbat!
Victor: Fii bărbat, Victore! Și Adam a gustat din mărul Evei, pe urmă au văzut moartea amândoi. (Deschizând pachetul și uimit.) Un alt pachet. (Râde.) Am scăpat.
Daria (supărată și dezamăgită): Îl deschizi și pe acesta!
Victor (senin): Pe acesta nu-l mai deschid. E sub demnitatea mea. Eu nu stau la coadă la deschis pachete.
Daria: Atunci nu mă iubești!
Victor (încercând s-o ia în brațe): Cum să nu te iubesc?
Daria: Deschide pachetul!
Victor (hotărât): Bine! O să fac și lucrul acesta. Merg până la sacrificiul suprem pentru tine. (Dechide pachetul energic și află un elefant. Îl studiază pe toate părțile.) Și-a bătut joc de mine.
Daria: Ce cadou e acesta? Te crede prost?
Victor: Poate elefantul are ceva în interior. (Îl agită lângă ureche.) Se aude ceva.
Daria: Sparge-l!
Victor: Nu, nu, nu! Poate să fie ceva periculos.
(Daria ia elefantul din mâna lui Victor și-l trântește de pământ.)
Victor (speriat, disperat, ducându-și în cele din urmă mâinile la urechi și închizând ochii): Nu!
Daria: O cheie.
Victor (deschizând ochii): O cheie?
Daria (ridicând cheia): Da, o cheie!
Victor (râzând și apucând cheia din mâna Dariei): O cheie pentru mașină.
Daria: Ce să faci cu ea fără mașină?
(Sună telefonul. Victor răspunde.)
Victor: Da. Eu, Victor! A! Rusalin la telefon! Da. Am deschis pachetul. Da. Am găsit cheia. Ce mașină? E în fața casei? Ai adus-o tu ieri? Ești la hotel? Doreai să-mi faci o surpriză? Să vin să te iau de la hotel? (Închide telefonul.) Era Rusalin. Spunea că e în țară. Mi-a lăsat o mașină în fața casei și așteaptă să vin să-l iau de la hotel.
Daria: Ce fain! Mergem să facem o plimbare cu mașina.
Victor: Cred că nu avem de ales. Mereu încurcă lucrurile Rusalin. Ți-am spus că nu e bine să deschidem pachetul.
Daria: Ce a fost rău? Ai primit o mașină.
Victor (ajutând-o pe Daria să-și ia haina): Și cine știe ce o să mai primesc odată cu mașina.
Daria: Nu te îmbraci?
Victor: Nu. O să-mi fie cald. O să conduc și în mașină e cald.
Daria: Cum dorești tu.
Victor (părăsind scena împreună cu Daria): Așa doresc. (Deschizându-se la câțiva nasturi de la cămașă.) Deja mi-e foarte cald, Daria! Insuportabil de cald!


Actul II

Personaje:
Viorel Apostol
Daria Flamingo
Un șofer
Rusalin Ardelean (vărul lui Viorel Apostol plecat la muncă în Germania)

Decorul: Două mașini.

(Într-o mașină e Viorel Apostol cu Daria Flamingo. Într-o mașină din fața lor, un alt șofer.)

Scena I

Viorel: Poftim! Am ajuns să stau la coadă în trafic. (Claxonează.)
Daria: Nu poți să fii mai calm? La volan trebuie să fii calm.
Viorel: Cum să fiu calm. Sunt de o oră în trafic.
Daria: O să ajungem. Suntem aproape.
Viorel: Acum s-a oprit întreaga coloană. Nu mai se poate înainta. Ți-am spus că e rău să deschidem pachetul acela, dar nu ai vrut să mă asculți.
Daria: Acum eu sunt vinovată, că tu ai o problemă cu statul la coadă.
(Viorel se dă jos din mașină și se duce spre mașina din fața lui.)
Viorel (adresându-se unui șofer): De ce nu mai înaintează nimeni?
Un șofer: E un control al poliției rutiere. Fiecare mașină este verificată.
Viorel: Perfect! Nici că se putea mai bine.
Un șofer: Să sperăm că într-o oră ajungem și noi la verificare.
Viorel: Cumplit. Nici în față, nici în spate nu poți să te deplasezi. Am rămas blocați, suspendați ca proștii.
Un șofer: S-a mai întâmplat. Eu am mai pățit-o.
Viorel: Eu nu am pățit niciodată așa ceva. Să fiu blocat în trafic. Să nu pot să mă mișc în nicio parte.
Un șofer: Toate au un început.
Viorel: Și ce început! Am înghețat de frig.
(Se întoarce în mașină.)
Daria: Ce-au spus?
Viorel: Poliția rutieră verifică fiecare mașină.
Daria: Așteptăm. Poate să fie chiar romantic să aștepți într-o mașină, lângă omul iubit, pe șosea.
Viorel: Romantic. Ce poate să fie romantic?
Daria (apucându-l de mână): Îl iei de mână, îi zâmbești, îl zăpăcești.
Viorel: Chiar nu am chef de nimic.
Daria: Chiar nu te înțeleg. Când iubești pe cineva îți dorești să fii cu el oriunde, oricând. O întârziere undeva e un prilej de a mai rupe niște clipe pentru a fi împerună.
Viorel: Frumoase clipe! N-am ce spune.
Daria: Nu cauți niște muzică la radio? Poate prinde bine.
Viorel: Poate. (Pornește radioul.)
La radio (se dezbate teoria statului la coadă): Teoria statului la coadă este similară cu teoria așteptării ce își are începuturile în cercetările lui Agner Krarup Erlan. S-a ajuns la această teorie a statului la coadă după îndelugi cercetări matematice. Se vorbește despre un studiu matematic ce implică cozile ce sunt considerate linii de așteptare. Există cozi cu un singur rând sau cozi cu mai multe rânduri.
Viorel (închizând radioul): Poftim! Teoria statului la coadă!
Daria (râzând): Interesantă teorie!
Viorel: E bine că poți să râzi. Râzi, că e foarte amuzant!
Daria: Tu chiar nu știi să te bucuri de nimic?
Viorel: Cum să nu știu? Cea mai mare bucurie a mea este să stau la coadă, să fiu prins așa, între mașini, între oameni care sunt dezorientați și să stau, să aștept, frate, că de fapt asta fac, aștept, teoria așteptării, a cozii.
Daria: A răbdării, Viorele!
Viorel: A răbdării? Ai noroc că te iubesc, că altfel nu ți-aș permite să râzi de mine.
Daria: Ne-am putea ruga. Mai știi când ne-am rugat?
Viorel: Să ne rugăm să se risipească coada mai repede sau ce?
Daria: Așa.
Viorel: Chiar nu am dispoziția necesară.
Daria: Nu spuneai tu că omul trebuie să se roage tot timpul?
Viorel: Da, Daria! Am spus, dar acum am o stare proastă, nu mă pot concentra la nimic.
Daria: Avea dreptate Crina.
Viorel (întrebător): Nu înțeleg.
Daria: Că nu suporți să aștepți.
Viorel: Să aștept?
Daria: Să stai la coadă, așa cum stai acum.
Viorel: Da. Frumoasă coadă. E și pe mai multe benzi. Rânduri de cozi. Cobor să văd ce mai spun șoferii aflați în trafic.
(Șoferul din mașina din față umfla roțile în acest timp.)
Daria: Cobor și eu.
Viorel: Tu de ce să cobori? Ești femeie. Stai în mașină!
Daria: Și care-i problema că sunt femeie. Puteam să fiu chiar la volan.
Viorel: Faci ce vrei!
(Cei doi coboară din mașină.)
Viorel (către șoferul ce se îndeletnicește cu umflatul roților): Ce se mai aude?
Un șofer: E de rău. Aici o să prindem rădăcini.
Viorel: Ce s-a mai întâmplat?
Un șofer: Am înțeles că au fost ceva nereguli cu unele mașini, iar un șofer furios din coloană a pornit mașina și s-a tamponat cu alte mașini. Acum e și accident pe șosea.
Viorel (către Daria): Acestea-s consecințele pachetului.
Daria (fericită): Ninge! Ce superbi sunt fulgii de zăpadă!
Viorel: Femeile! Se bucură de fulgii de zăpadă, când noi nu mai știm cum să scăpăm din capcana aceasta a așteptării.
Daria: Tu chiar nu te poți bucura de nimic? Poate așteptarea aceasta ne este dată cu un scop. Haide să ne jucăm!
Viorel: Tu te auzi ce spui? Să ne jucăm?
Daria: Alergăm prinsa printre mașinile din jur. Sau și mai interesant. Alergăm după fulgii de zăpadă. Cine prinde mai mulți fulgi e câștigătorul.
Viorel: Sunt cumva copil mic? N-am înțeles.
Daria: Tu n-ai înțeles. Omul toată viața se joacă. De fapt totul e un joc. Până și viața se joacă. Da, cum ai auzit. Viața se joacă ascunsa cu moartea. Se ascunde de moarte. Moartea joacă prinsa cu viața. Și oamenii mari se joacă. Chiar și iubirea e un joc.
Viorel: Tu vrei să râdă toți de mine?
Daria: Doamne ferește! Cum să vreau așa ceva?
Viorel: Nu ar avea ce râde toți de mine. Ar spune, uitați-vă și la nebunul acesta. I-a luat o femeie mințile sau poate e mai rău decât atât, are el niște probleme ce trebuie tratate. (Se oprește o clipă.) Poate asta îți dorești. Să mă închidă într-un spital. Să mă lase acolo să aștept și să-mi spună în fiecare zi că încă nu sunt bine.
Daria: Tu te simți bine?
Viorel: Firesc că mă simt bine.
Daria: Tu te auzi ce spui?
Viorel: Mă aud.
Daria: Până și fulgii aceștia de zăpadă știu să se joace. Privește-i ce frumos plutesc, ce frumos aleargă unii după alții, cum fac piruete, cum dansează!
Viorel: Incredibil!
Daria: Și adulții se joacă.
Viorel: Ce? Table, cărți, șah, jocuri on-line, volei ...
Daria (întrerupându-l): Nu.
Viorel: Dar ce se joacă?
Daria: Orice.
Viorel: Orice?
Daria: Da, orice. În orice moment te poți juca orice. Fiecare moment e un joc. Tu ai uitat să te mai joci. E rău dacă nu te joci. Cel care nu se joacă e un om mort.
Viorel: Prin urmare să înțeleg că am murit?
Daria: Faptic nu ai murit, doar că sufletul tău a înghețat.
Viorel: Mi-a înghețat sufletul?
Daria: Nu pot spune că a îmbătrânit, că și bătrânii știu să se joace. Iubesc jocul. (Învârtindu-se.) Totul e un joc.
Viorel: Potolește-te că te vede lumea!
Daria: Ce am eu cu lumea? Mie îmi place să trăiesc, să mă joc!
Viorel: Liniștește-te! Uită-te! Și șoferul ce-și curăță mașina de zăpadă râde de noi.
Daria: Să râdă dacă-i place.
Viorel (mai tare către șoferul ce-și curăță mașina): Cred că de la prea multă așteptare i se trage.
Un șofer: Stați liniștit! Și nevasta mea e la fel. Când te aștepți mai puțin, atunci îi vine ei de joacă. Mai îmi descrețește fruntea cu jocul ei.
Daria (către Viorel): Ai auzit? E timpul să-ți descrețești fruntea.
Viorel: E timpul să-mi încălzesc fruntea, că a înghețat.
Daria: Ți-am spus să-ți iei o haină mai groasă! Iarna nu se pleacă de acasă fără ceva mai gros de luat pe tine, chiar dacă ești cu mașina.
Viorel: Faci ce dorești. Dacă vrei poți să alergi pe afară. Eu intru în mașină că am înghețat.
Daria: Tu ești un om care nu știe să se joce, să zâmbească, să se oprească o clipă locului și să aștepte, chiar și la o coadă. Da. Să aștepte!
Viorel (intrând în mașină): O să aștept și în mașină la căldură.
Daria (se apropie de șoferul ce se îndeletnicește cu aranjarea unor bagaje din portbagaj): Și dumneavoastră vă plictisiți să așteptați?
Un șofer: Eu?
Daria: Da, dumneavoastră!
Un șofer: Nu mă plictisesc.
Daria: Dar vă văd trebăluind întruna în jurul mașinii.
Un șofer: Am profitat și eu de răgazul acesta în trafic să umflu roțile. Erau cam desumflate, să aranjez și eu bagajele de la socri, că le-am aruncat în grabă în portbagaj.
Daria: Înțeleg! (Dă să plece, dar se întoarce.) Vă place iarna?
Un șofer (zâmbind): În trafic nu e prea bună, dar are și ea farmecul ei.
Daria: Chiar are farmecul ei! Mulțumesc! Spor la treabă!
(Se întoarce la mașină. Viorel deschide geamul.)
Viorel: Acum ai început să discuți cu străinii pe drumuri.
Daria: Suntem toți oameni.
Viorel: Acel om e străin și e un bărbat, tu ești femeie.
Daria: Vechea poveste.
Viorel: Ți-o fi plăcând de el? E mai energic, curăță fulgii de zăpadă de pe mașină.
Daria: Ai devenit obositor.
Viorel: Dar tu ce ai devenit de te duci să te iei în vorbă cu șoferii? Bine că n-a fost șofer de tir.
Daria: Ce insinuezi?
Viorel: Nu insinuez nimic. Te sfătuiesc să urci în mașină și să aștepți în liniște.
Daria: Așa am vrut să fac, dar erai foarte nervos. Doream să ne ținem de mână, să povestim, să zâmbim, să ascultăm o muzică bună.
Viorel: Da. O muzică despre cozi.
Daria: Puteai să cauți un alt post de radio.
Viorel: Mi-au tăiat cozile tot cheful.
Daria (urcând în mașină): Acum sunt în mașină. Ia-mă de mână!
(Viorel îi ia mâna după care o abandonează brusc.)
Daria: Ce faci?
Viorel: Ești înghețată și mi-e frig.
Daria: Dar ne putem încălzi împreună.
Viorel: În sfârșit se mișcă coloana puțin. Poate s-a eliberat șoseaua. Ce face șoferul acesta din față. Abia a urcat în mașină.
Daria: Ce mult ai mers! Doi metri.
Viorel: Și te bucuri?
Daria: Enorm. Poate așa înveți și tu să te joci.
Viorel: Cred că tu te joci cu nervii mei.
Daria: Bine. Nu mai spun nimic. Dacă așa îți place, așa fac.
Viorel: Așa e cel mai bine. Măcar ascult liniștea.
Daria: Ascultă atunci liniștea!

Scena II

(Cineva vine și bate în geamul mașinii. Viorel tresare.)
Viorel (deschizând geamul mașinii): Rusalin!
Rusalin: Am auzit că ați fost prinși în trafic și m-am gândit să mă aventurez pe jos până la voi să vă țin de urât.
Viorel: Știai că o să fie un control în trafic astăzi și ce te-ai gândit. Să-l trimit pe fraierul acesta după mine cu mașina, ca să-i tocesc nervii la coadă pe șosea.
Daria: Cum să știe acest lucru?
Rusalin: Domnișoara?
Viorel: E logodnica mea.
Rusalin: Nu mi-o prezinți și mie?
Viorel: Nu cred că e cazul, văd că se prezintă singură. A intrat deja în vorbă fără să fie invitată.
Daria: Nu știam că trebuie să fii invitat, ca să poți lua parte la o discuție.
Viorel: Multe nu știai.
Daria (întinzând mâna spre geam peste Viorel): Daria Flamingo!
Rusalin (dându-i mâna): Rusalin Ardelean!
(Cei doi își retrag mâinile.)
Viorel (aplaudă): Bravo! Felicitări!
(Rusalin intră în mașină.)
Viorel: Te-a invitat cineva în mașină?
Rusalin: Uiți că e mașina mea. Eu ți-am trimis doar o cheie cu rugămintea să mă iei de la hotel. Doream să-mi încerc vărul, să văd dacă mai e același văr ca în copilărie.
Viorel: Și ce ai constat?
Rusalin: E același văr care stătea la coadă la învățătură, dar s-a blocat undeva și a uitat să mai trăiască, a uitat să mai privească în jur. Poate a uitat și să mai învețe. (Râzând.) Îmi amintesc când ai stat la coadă pentru rația de informații.
Viorel: Rația de informații?
Rusalin: Când ai stat la coadă ca să cumperi un ziar.
Viorel: Da. Eu cred că te las să aștepți la coadă cât dorești. Până la urmă e mașina ta.
Daria: O să îngheți de frig până acasă!
Viorel: Mă descurc. Decât să îmi înghețe aici toți neuronii, mai bine îngheț de frig până acasă. Haide, Daria!
Daria: Eu rămân. E un drum prea lung și aerul e foarte rece. Nu vreau să răcesc.
Viorel: Preferi să rămâi cu el?
Daria: Prefer să rămân în mașină. Și până la urmă e vărul tău, nu un străin.
Viorel: Cum dorești. Eu am plecat.
(Viorel pleacă.)
(Rusalin coboară din mașină, ca să urce pe scaunul din față, dar Daria coboară și ea.)
Daria: Așteaptă! E suficient timp să urci în mașină.
Rusalin: Ai dreptate.
Daria: M-ai uitat, nu-i așa?
Rusalin: Cum să te uit? Ți-am promis că o să mă întorc, dar tu nu ai avut răbdare și te-ai apropiat de vărul meu.
Daria: Ca să aflu informații despre tine.
Rusalin: Puteai să aștepți. Eu am avut mereu cuvânt.
Daria: Chiar îmi pierdusem încrederea în tine.
Rusalin: Și ce faci acum cu Viorel?
Daria: Nimic. E un om șters. Ce să fac cu el?
Rusalin: Să înțeleg că te-ai folosit de el? Cu siguranță o să se supere.
Daria: Să se supere, dacă-i place.
Rusalin: Iarăși o să zică că eu sunt cel rău.
Daria: Hai să ne bucurăm de momentul acesta! Să alergăm și să prindem cât mai mulți fulgi de zăpadă.
(Cei doi aleargă râzând după fulgii de zăpadă, parcă toată lumea era a lor.)
(Șoferul din mașina ce se afla în față abandonează ziarul și părăsește autoturismul pentru a se uita cu zâmbetul pe buze la jocul lor.)

Actul III

Personaje:
Viorel Apostol
Crina Ardelean, mătușa lui Viorel Apostol
Daria Flamingo
Rusalin Ardelean (vărul lui Viorel Apostol plecat la muncă în Germania)
Decorul: Imaginea unui salon, o masă mare cu scaune, o canapea în lateral, un șifonier.

Scena I

La masă stau Viorel, Crina, Daria și Rusalin.
Crina: Să mai aduc salată de fructe?
Rusalin: Nu, mătușă!
Crina: Știam că ajungi mâine – seară. Nu am avut altceva pregătit. Oricum mâine vom da o petrecere că mi s-a întors fiul acasă.
Rusalin: Mulțumesc, mamă!
Viorel (către Daria): Poate ne anunțăm și noi logodna.
Crina: Masa e pentru întoarcerea fiului meu.
Viorel: Și ce s-ar întâmpla dacă aș anunța și eu un eveniment?
Daria: Nu se poate.
Viorel (surprins): De ce să nu se poată, Daria. Nu poți ajunge mâine la cină?
Daria: Pot ajunge mâine la cină.
Viorel: Atunci de ce să nu se poată? Nu trebuie să o asculți pe mătușa Crina. Ea îl iubește mult pe Rusalin, dar nu ar avea nimic împotriva fericirii noastre.
Daria: Nu se poate pentru că sunt deja logodită.
Viorel: Nu înțeleg. Cum ești deja logodită? Și eu ce sunt pentru tine?
Daria: Am fost prieteni o perioadă, nimic mai mult.
Viorel: Și atunci ce faci aici, acum, de ce ai venit în casa mea?
Daria: Sunt în casa logodnicului meu.
Viorel: Fetiță, spuneai că ești deja logodită cu altcineva, deci tu și cu mine nu mai avem nimic de împărțit.
Daria: Sunt în casa logodnicului meu Rusalin. Cu tine nu mai am nimic de împărțit, după cum ai spus-o.
Viorel: Rusalin?
Crina (către Rusalin): Voi vă cunoșteați?
Rusalin: De doi ani.
Crina: Frumos! Și mie să nu-mi spuneți nimic, să nu-mi prezinți o așa fată frumoasă.
Rusalin: Toate la timpul lor, mamă. Toate își așteaptă vremea potrivită.
Crina (ridicând un pahar): Să închinăm un pahar pentru copiii mei frumoși. (Crina și Rusalin ridică și ei paharul veseli.)
Viorel (ridicându-se de la masă și făcând niște pași nesiguri ca un om bolnav): Și cu mine cum rămâne? Ce sunt eu în toată povestea aceasta?
Rusalin (către Viorel): Nu închini cu noi un pahar, Viorele, doar suntem în familie.
(Viorel se îndreaptă fără să răspundă spre camera lui. În urma lui vine Rusalin cu un pahar în mână. Îl ajunge și îl ia de după cap spre a-i șopti câteva cuvinte.)
Rusalin: Stai la coadă, fraiere! Dacă mă plictisesc vreodată de ea, ți-o las ție.
Viorel (privindu-l în ochi): Nu știam că logodnica ta e de vânzare.
Rusalin: Ai grijă cum vorbești!
Viorel: După cum ai vorbit și tu, așa vorbesc și eu.
Rusalin (cu un zâmbet de satisfacție): Acum stai la coadă! La coadă! Ai auzit?
Viorel îi depărtează mâna lui Rusalin și merge spre camera lui. Rusalin se întoarce la masă.
Rusalin: Să mai închinăm un pahar!
Crina (ridicând paharul): Să trăiască viitoarea mea nora și să fie iubită de fiul meu.
Daria: Mulțumesc mult!
Crina (către Daria): Să nu-mi spui tu mie nimic. Și când te gândești că am petrecut ceva timp împreună astăzi.
Daria: Nu puteam. M-am apropiat de Viorel, ca să aflu vești despre Rusalin. Nu mai știam nimic de el.
Crina (către Rusalin): Să lași tu fata asta frumoasă fără o veste despre tine? Se poate așa ceva, Rusalin?
Rusalin: Tu știi că-s omul surprizelor, mamă!
Crina: Dacă nu te-aș cunoaște. Hai, povestește-ne ce-ai mai făcut, cum ai dus-o printre străini!
Rusalin: Totul a mers ca uns. Patronul m-a numit pe mine șeful lucrărilor. Am dus-o ca în rai. Acum cunosc și limba.
Crina: Sper că nu ai de gând să mă mai lași singură și să pleci dincolo?
Rusalin: De plecat o să plec, dar o să te iau cu mine.
Crina: Așa vă vreau.
Rusalin: Și pe tine, mamă, te vom lua cu noi.
Crina: Eu nu pot să plec. Trebuie să rămân aici. Asta e casa mea din copilărie. E casa strămoșilor mei și ai tăi. Nu poate să rămână doar Viorel în casă. Nu pot să accept să-l las doar pe Viorel să se bucure de ea.
Rusalin: Cum dorești tu.
Crina: Cândva o să te întorci și tu acasă.
Rusalin: Așa este mamă, ai dreptate. Dar viața ta împreună cu Viorel care mai este?
Crina: Comunică mai mult strictul necesar, căci de încerc să port și alte discuții ajunge la teoriile lui despre cozi, despre nimic.
Rusalin: Despre nimic?
Crina: Acum a început cu o teorie despre nimic.
Rusalin: Mereu a fost un ciudat. Câteodată mi-e milă de el. Am văzut că toți râd de el. E un neînțeles.
Daria: Lasă! Nu-l mai plânge atât! El se complace în această situație. El își dorește să fie un neînțeles.
Crina: Daria are dreptate. Nimeni nu spune să nu-ți urmezi piticii ce stau la coadă în capul tău, dar în mijlocul oamenilor, fii sociabil, fii asemenea lor, glumește cu ei, poartă-te după regulile lor, după obiceiurile lor.
Daria: Mereu spune că nu trebuie să fim cum e lumea, dar nimeni nu-l obligă să fie ca ea, dar să se poarte când e în mijlocul ei cu mănuși, nu să lovească cu bățul în toate bălțile.
Rusalin: Prea îl băgați în seamă. Gata! Să vorbim despre ale noastre!
Crina: Să mergem să-ți arăt camera ta!
Rusalin: Nu mai e cum o știu?
Crina: Am renovat-o.
Rusalin: Interesant!
(Cei trei părăsesc salonul spre a merge în cameră.)

Scena II

(Viorel vine în salon cu o mapă și se așază pe canapea. Scoate din mapă mai multe foi scrise.)
Viorel: Acesta este proiectul meu, tratatul meu despre nimic. Am încercat să descifrez niște coduri și sunt pe cale să aflu ce înseamnă. (Alege o foaie pe care erau trasate niște linii, cercuri.) Dacă aș uni toată această geometrie oare ce ar rezulta? Poate ar rezulta răspunsul meu la problema nimicului. (Se așază pe jos și începe să unească linii și cercuri.) Cine știe ce formulă matematică voi descoperi. (Privește cu atenție imaginea ajunsă la final.) Parcă imginea aceasta seamănă cu o mare, dar mare coadă. (O respinge. Stă o clipă, pe urmă o ia și o așază pe canapea. Se sprijină și el cu spatele de canapea continuând să fie pe jos.) Să înțeleg că tot tratatul meu despre nimic este o mare coadă. Că totul în lumea aceasta nu este altceva decât o imensă coadă. Că de fapt omul nu se bucură de libertate. Are doar impresia că e liber în timp ce se învârte în jurul cozii. (O clipă e liniște. Se ridică.) Și eu am fost un mare fraier. M-am învârtit în jurul cozii cu o femeie logodită și încă logodită cu vărul meu. Ce urât! Ce rușinos! A trecut totul. Totul trece așa de repede și nimicul îi pecetluiește chipul. (Face câțiva pași.) Nimicul! Toate sunt nimic, neînsemnate, sunt un fir de praf în acest univers infinit, sunt asemenea unor microbi ce nu pot să fie zăriți cu ochiul liber. Așa de neînsemnate sunt toate. Niște nimicuri sunt toate. Și atunci pentru ce ne zbatem dacă nu dobândim nimic, dacă și cea mai caldă rază de lumină se transformă în uitare, cu alte cuvinte, în nimic. (Merge spre canapea, se așază. Ia câteva foi în mână, le răsfoiește. Mai aruncă din ele pe jos.) Ce e de fapt nimicul? A, da! Nimicul e o mare coadă, o coadă la care ne așezăm toți în speranța că putem să mutăm munții, o coadă la care stăm și lustruim vise, lustruim scări spre stele, dar totul se dovedește zadarnic. Coada e de fapt o mare gaură neagră ce înghite totul și în urma ei se așterne liniștea, împărățește nimicul. (Foarte gânditor.) Ce-am rezolvat eu cu tratatul acesta despre nimic. Am demonstrat că toate sunt nimic. Dar eu? Ce sunt eu? Ce sunt oamenii din jurul meu? (Ia din nou foaia pe care a unit linii și cercuri.) Suntem punctele acestei cozi. Noi formăm geometria ei. Stăm la coadă. Aici venim în lume. (Arată pe desen.) Aici creștem, ne înălțăm. În acest punct suntem înghițiți spre cercul din pântecele cozii, spre ochiul cel viu din mijlocul triunghiului. Toată viața am stat la coadă ca toți oamenii de rând și nu am știut. Nu poți să depășești granița, că nu-ți este permis. Prin urmare Viorele, stai la coadă! (Încercând parcă să alunge ceva de pe frunte se șterge, pe urmă mototolește unele notițe, pe altele le scapă printre degete de pe canapea.) Stai la coadă, fraiere!
Din culise se aude ca un ecou: Stai la coadă, fraiere!

Cortina cade!