afl               „Melancolia – muzica inconștientă a sufletului.”, spunea Emil Cioran, iar acest lucru pare să-l confirme autoarea Alina Florica în volumul de poezie „Senin de neuitare”, apărut la Editura „Ecreator” (Colecția „Poesis”), din Baia Mare.
Autoarea oferă cititorului parte din sufletul ei, zugrăvind în culori imagini din viață, părticele de neuitare, dăruite cu generozitate într-o explozie cromatică a sensibilității lirice.
Poemele se scriu cu sufletul, nu cu pana, iar Alina Florica e conștientă de rolul poetului, într-o lume în care poezia a devenit desuetă și ideea de a răzbate la sufletule dornice de frumos e pregnantă: „Stivuitor de litere și humă, / Te-nalți măreț, când lumea te sugrumă, / Cu visul tău, de-a pururi împăcat, / Din propriile-ți fapte exilat. // Aripile te dor, când fugi spre tine, / Te sprijini în odăjdii de mai bine.” („Poete”).
Geniul neînțeles își găsește refugiu doar în cântecul său, în inima sa care e în dilema identității scriiturii proprii: „Nu sunt poet, doar șlefuiesc cuvinte, / Săpate din amarul vieții reci, / Mi-am născocit prin albe jurăminte / Poteci pe unde încă tu nu treci. // Și dorul, ah, de atâtea ori l-am stors / Dintre vocale spre un colț de lună, / Să-mi regândesc în poezie un rost, / Pentru a nu rămâne un bob de humă.” („Nu sunt poet...”).


Răutatea lumii provoacă dezechilibre palpabile celui care trăiește prin versul său, oferind cu mărinimie vibrații de vioară sufletească: „Plânge slova-n mine / De atâta smoală, / Tremură în sânge / Ochii-ți de zăpadă. // S-a-ntețit amarul / Acestui anotimp, / Storci în toate jarul / Ca într-un vechi Olimp” („Plânge slova...”).
Procesul creației e unul complex, iar poetul e prins în angrenajul acestuia: „născut sub zodia metaforei, / poetul, / supraviețuitor al propriului / naufragiu existențial, / își ascute pana în supapa / neliniștii metafizice, / trage glet peste tărâmul / realității” („Poetul...”).
Victor Hugo spunea că „melancolia este fericirea de a fi trist”. Această stare de  „fericire” e dată de majoritatea poemelor din acest volum în care parcă predomină o iarnă continuă, iar zăpada și fulgii apar ca un laitmotiv („În mine zac imperii de troiene, / Învinsă sunt în rolul principal, / Tot simt cum ning tăcerile extreme / Și moartea se aude în fundal” sau „Fulgii-n dansul lumii se rotesc ușor, / Sania se-nvârte ca o balerină, / Și-n fragilitatea unui aspru dor, / Iarna-și cerne rostul, fără nicio vină...”).
Albul și înghețul iernii creează o stare de solitudine, o retragere într-un timp în care iubirea era permisă, acum pierdută în neguri de tristețe, într-un „Decor”: „Abstract și filosofic, cerul se pătează / În gândul trist sătucul greu oftează / Și-n iarna aceasta mută plânge Dumnezeu, / Căci streașina răsună trupul altui eu. // Pe sania ce-am tras-o într-o vreme / Stau amintiri presate-n doruri ferme”.
Femeie fiind, știe că iubirea e primordială, iar a fi iubită de către cel dorit e înălțarea supremă: „Ai ales să îți fiu fereastră-nspre cer, / Să te-ncarc cu-o metaforă giuvaier” („Făpturi”).
Iubirea neîmpărtășită e cea care îmbolnăvește, iar rostul vieții se estompează într-un „Epitaf”: „Mai șuieră în candelabre / Lumina aspră-a unui dor, / Rănite trupuri de silabe / Se zbat în ritm vindecător. // Din lunga ta, crudă tăcere, / Mă ustură melancolii, / Și-n alba iernii-mvăpăiere / Mă dor trecute nebunii. // Nu mai ești azi nimic din toate / Ce-alcătuiau spectacol viu” al unui „Noi...” („Cât te iubeam de mult, miracol viu și tandru, / În noaptea viselor cu gust de oleandru, / Îți eram iubită, mamă, soră și zână, / Mi-erai o clipă sfântă cu nectar de lună.”
Greutatea  despărțirii e una imposibil de suportat, iar fiecare secundă e din ce în ce mai stearpă: „Secunda fără tine mă omoară / Și lupi îmi cântă un onest prohod, / Mă apasă frunzele în plină iarnă / Și-n inimă se nasc nămeți de glod. // Nu-i oază nicăieri de când plecat-ai / Spre umede meleaguri în apus, / Se cern acum zăpezile ce vrut-ai / Să-mi ardă visul aprig, nesupus” („Secunda fără tine”).
Alina Florica trăiește cu intensitatea fiecărui îndrăgostit, iar dispariția acelei iubiri inegalabile o determină să spună: „Nu mai e nimic de spus aici, / De-acum tăcerile-or să zică, / Când ploaia va pocni din bici, / Iar luna își frânge-o aripă” („Nimic de spus”).
Iubirea însă izbucnește iremediabil în rolul de mamă: „minune înveșnicită, / cu trup de scoică ce-și scrie țărmurile, / peste care vei înainta nestingherită, / cu ochi migdalați, răsucind cleștarul lunii pe genune” („Daria”), iar de aici revine și nostalgia copilăriei pierdute: „cu aripa-mi ciungă / zbor invers spre paradisul / indisolubil / al copilăriei apuse” („Zbor învins”), oferindu-ne și o „Confesiune...” („la examenul existențial am fost / mereu restanțieră, / căci am crezut intens în privirile oamenilor / de lângă mine, / așa cum la vârsta inocenței crezi / în farmecul lui Harap-Alb”).
Plin cu trăiri de viață, emoții și sentimente, volumul „Senin de neuitare” al Alinei Florica, ne invită în călătoria cunoașterii propriului suflet, chiar dacă pe alocuri, poemele par a fi în aceeași linie melodică, dând senzația unei simplități nejustificate.
Totuși „melancolia e o tristețe subiectivă fără ieșire”, după cum spunea Petre Țuțea, iar cel care o trăiește e subiectiv, evident.
Să lăsăm melancoliile dulci să ne aducă adieri ale trecutului.
Lectură plăcută!