De câte ori scotocesc prin cotloanele siderate ale amintirilor, se ivesc oameni  și locuri dragi, de care m-am îndepărtat pentru o vreme, pentru a cunoaște alți oameni și alte locuri, care să-mi rămână în suflet pentru totdeauna.
  Revăd în oglinda clară a copilăriei  chipul unui om pe care l-am iubit cu toată inima, bunicul Petru, un bărbat înalt, brunet, blând, demn, cu un ascuțit simț al umorului, care deborda de energie în orice împrejurare. Avea un trup altletic  și la cei aproape 80 de ani ai săi se ținea bine și se simțeau anii lungi de sport pe care i-a practicat, energia pozitivă cu care te înconjura și franchețea  cu care spunea lucrurilor pe nume. Ura minciuna , ipocrizia și impostura, era un om deosebit de corect, studiase câteva cursuri de Drept, specializându-se pentru funcția de secretar de Sfat și cunoștea legile , pe care le respecta cu sfințenie, prezentându-le apropiaților lui, rudelor sau vecinilor, care veneau adeseori la el, pentru a-i cere sfaturi.
   Mă aștepta în fiecare vacanță la el și făceam lungi plimbări prin parc împreună, mă ducea la film sau la circ, îmi cumpăra păpuși și cărți, pentru a-mi cultiva pasiunea pentru lectură.


   Era un om respectat, înțelept, de o ironie fină, care detesta prostia și credea în mine, fiind sigur că am să fac o strălucită carieră ca avocat sau profesor. Era foarte atent la detalii, îi plăcea să meargă la pescuit sau să hălăduiască prin pădurea din satul său natal, Botești, unde își făcuse o căsuță cochetă, pentru a se elibera de aglomerația orașului.
    Țin minte că într-o zi caniculară de august, ne-am dus la râul Moldova, traversând pădurea bătrână și misterioasă din spatele casei sale, unde liniștea era stăpână și soarele sărbătorea îm voie, sărutând oglinzile apei albăstrii, cu clipociri suave, în care se zbenguiau peștișori neastâmpărați și zglobii. Știa toate cărăruile și explora hățișurile tainicei păduri cu multă agilitate, fluierând asemeni unui tânăr fecior, încântându-mă cu anumite secvențe din propria lui copilărie. Lângă el mă simțeam ocrotită și respiram aerul proaspăt, culegând flori, pe care să i le duc bunicii la întoarcere.
    -Uite, aici am învățat eu să mă scald, draga tatii, când m-au împins în apă doi băieți de vârsta mea și a trebuit să dau din mâini cu putere, ca să ies la mal și să nu mă fac de râs în fața tovarășilor mei! spunea bunicul, ars de soare, cu gândul dus departe, într-un periplu al celor mai inocente amintiri.
     -Mă bucur nespus, bunicule, că m-ai adus la Moldova și că te pot vedea înotând! Era un lucru de mirare că un om la 80 de ani are atâta dexteritate și reușește să-și echilibreze mișcările atât de frumos, într-un ritm energic, pe care nu i l-aș fi putut ghici vreodată.
     -Cam așa am înotat și în mare , măi copile, la Constanța, căci acolo mi-am efectuat eu stagiul militar timp de trei ani de zile, îmi imaginam că mă scald în Moldova mea dragă și-mi ostoiam dorul de mama și de casă!
     -Parcă ești un tânăr din basme, căruia acum îi descopăr toată puterea, bunicule, îi răspuneam, admirându-i curajul cu care străbătea apa, conștientizând că pasiunile nu îmbătrânesc, ci rămân în inima omului până la sfârșit.
     Ne-am îndreptat spre casă cu pași apăsați, iar în prag ne aștepta bunica cu sarmale și mămăligă caldă, muștruluindu-l că m-a ținut prin pădurea fermecată atâtea ore.
     Ne așezam la masă și ne înfruptam cu poftă din tot ceea ce pregătise bunica în absența noastră și nu mă gândeam că acele zile se vor risipi precum rotocoalele de fum în văzduh, iar candela icoanei celor doi „sfinți” avea să ardă necontenit în sufletul meu.