af   Un vechi proverb românesc ne îndeamnă atât de frumos – „ Cine n-are bătrâni să-și cumpere!”, relevând un adevăr de-a dreptul înfiorător, pe care-l simți adânc și-l duci cu tine, până la sfârșitul zilelor.
  Nu pot descrie în cuvinte ce gol imens am simțit, când mi-am pierdut bunicii, icoanele vii ale cpilăriei mele, prin vorbă și prin faptă, niște făpturi gingașe, coborâte parcă din basmele noastre românești. Am avut așa un noroc să ne binecuvânteze Dumnezeu cu niște „părinți”, căci așa îi percepeam noi, cum nu cred că au mai existat alții pe lume.
  Bunica era slabă și mărunțică, avea o frunte înaltă și gânditoare și niște ochi vioi în cap, care trădau o inteligență nativă și o generozitate desăvârșită. Fusese o femeie foarte frumoasă, harnică și răzbătătoare, care știa una și bună, că noi trebuie să învățăm carte, ca să ajungem oameni mari, căci pentru muncile câmpului se vor găsi alții, mai puțin înzestrați. Nu făcuse multă școală, dar o surprindeam de multe ori, seara sau la sărbători, citind cu pasiune romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, Ciocoii vechi și noi, Desculț sau răsfoind grandioasa lucrare a lui George Călinescu, Istoria literatutii române de la origini până în prezent.Avea o mică bibliotecă a ei, pe care o cerceta cu luare-aminte, ca un autodidact veritabil, căci omul nu trebuie să râmână nicidecum în întunericul neștiinței.


  Bunica Coralia era ageră și muncea din zori și până seara. Își crescuse copiii cu multă dăruire și abnegație, cu sacrificii pe care numai o mamă le poate cunoaște. Își împlinise visul de a-ți vedea băiatul profesor și era tare mândră de toate rezultatele excepționale ale acestuia.Acum , urmau nepoții, pe care-i iubea ca pe ochii din cap și cărora nu le lipsea nimic, datorită efortului său supraomenesc.
  Se trezea dimineața foarte devreme, pentru a face felurite bucate gustoase, își lua sapa în spate, când soarele se suia viu pe cer și mergea la câmp, kilometri întregi, pe jos, alături de bunicul Petru, pe care-l cocoloșea , uneori, ca pe un copil. Vrednică femeie mai era! Nu se dădea înapoi de la treburile gospodărești, robotea peste tot, acasă și la câmp, din zori și până-n noapte. Mânca numai din picioare, niciodată nu avea timp să se așeze la masă, pentru că mereu mai avea ceva de trebăluit.
Când nu era la câmp, trăgea lenjerii la mașina sa de cusut Ileana, își făcea singură rochiile sau ne mai modifica și nouă câte o hăinuță, care i se părea ei că nu ni s-ar așeza tocmai bine pe trup.O iubeam foarte mult, o așteptam să vină la noi, pentru că ne aducea plăcinte calde, ștrudel cu mere sau alte bunătăți, pe care nu știu când mai avea timp să le dea la cuptor.
   Locuia într-un sat mai îndepărtat, la Botești și mergea șapte kilometri pe jos, pentru a ajunge acasă, deoarece nu exista niciun fel de microbuz pe ruta aceea.Mergea repede pe câmp și nu se temea de nimeni și de nimic. Își lua cu sine un băț noduros, ca să se poată păzi de câini și-și făcea o cuce mare și-apoi spunea un ”Doamne-ajută!” și se încumeta la drum asupra nopții. Femeile din Hălăucești erau uimite de curajul său și o sfătuiau să se mai astâmpere, dar ea știa atât de bine că „unui călător îi stă bine cu drumul”.
   Îmi aduc aminte, cum într-o vară, a prins-o o furtună aprigă pe câmp.Mă speriasem atât de tare și i-am rugat pe frații mei să ne plecăm genunchii în fața icoanei Maicii Domnului și să cerem îndurare Celui de Sus.Nu am putut dormi toată noaptea de spaimă și de grijă și mă-nfiora ideea că ar fi înhățat-o vreun câine, slobozit de prin curțile oamenilor și rătăcit pe câmp sau ar fi lovit-o vreun fulger.
    A doua zi ne trezim cu ea la poarta casei, cu sacoșele pline de bucate calde, zâmbind și îmbrățișându-ne pe fiecare cu dragoste.
   -Cum te-ai descurcat, bunică? am întrebat-o eu, trăgând-o deoparte, să nu ne audă frații mei mai mici.
   -Iaca așa binișor, dragu bunichii! Când am văzut eu că vine ploaie urâtă dinspre Nisiporești, iar norii cei ursuzi s-au adunat pe cer cu atâta îndârjire, mi-am spus că trebuie să mă ascund între păpușoi, nu-i cu putință a mai înainta. Mi-am pus haina asta în cap și m-am învelit, cum am putut mai bine, căci trebuia să mă feresc de fulgere și după ce-a sta afurisita asta de ploaie să pornesc la drum tot înainte, căci bunică-tu m-așteaptă acasă și și-a face griji pentru mine!Mare-i Dumnezeu , mamă, asta s-o știi de la mine, cât ăi fi tu și ăi trăi!
   -Bine că ești teafără și nevătămată! i-am răspuns eu și am mai sărutat-o o dată pe obrajii săi rumeni ca două mere coapte, mulțumind Cerului că este în viață.
    -D-apoi eu trebuia să mă întorc la voi, măi copii, iar cei 10 ari de pământ din Alexandru cine să-i prășască, încă 7 la Mircești și vreo 5 pe Dealul Bisericii m-așteaptă, căci altfel n-om avea mămăligă în coșăr la toamnă. Ia vezi dacă mă-ta și tat-tu sunt gata, dacă au pregătit sapele și apa, căci ogorul trebuie lucrat!
    Și uite-așa izbutea bunica să treacă peste toate necazurile vieții, cu zâmbetul său larg și cu vorba plină de tâlc, cu credință puternică în Dumnezeu, pentru că, într-adevăr, numai El cunoaște toate și la Dânsul este toată nădejdea noastră.