LOC 1Există o graniță imaginară ce desparte copilăria de adolescență, lăsând în urmă partea aceea din viață în care toate întâmplările, și cele bune și cele rele, sunt legate întotdeauna de părinți, sau alți membrii ai familiei.
Adolescența aduce un sentiment de independență, în care se pot ascunde acele minunate taine pe care le împărtășim cu noii prieteni, într-o complicitate fractricidă, luând locul basmelor cu zmei și zâne, rămase doar amintiri.
La mine acea trecere a fost prilejuită de o tabără la Ștefănești, pe malul șerpuit al râului Argeș, acolo unde lunca sa formează o lizieră deasă de foioase, prin care lumina soarelui pătrunde cu greu, printre umbrele amăgitoare ale trecutului.
Terminasem clasa a șaptea și aveam în față o vacanță de vară în care trebuia să se întâmple și în viața mea de elev cuminte o aventură, ceva care să mă facă interesant în ochii colegilor.
Remus, Titi și Costel, trioletul echipei de atletism a școlii, băieții de succes în toate, se înscriseseră primii în tabăra de vară, fiind un fel de veterani ai excursiilor cu școala.


Povestirile lor, fascinante pentru mine, în care ei erau întotdeauna eroii unor întâmplări nemaiauzite,mă convinseră să-i urmez de această dată, cerându-le curajos părinților dreptul la libertate.
Eram adolescent și coșurile îmi împodobeau fruntea, ca o dovadă certă a  evoluției mele hormonale, constatată dealtfel la vizita medicală prelabilă.
Doctorul, ridicându-și privirea deasupra ochelarilor supradimensionați, ne cercetă ca pe niște cobai de montă.
- Sunteți mai curând buni de luat în armată, decât de mers în tabără! Vai de capul profesorilor ăia inconștienți, care merg cu voi! O să le faceți mari probleme!
Dacă ar fi după mine... v-aș trimite... mai curând la strâns recolta!

Ne bufni râsul, dar, din respect pentru menirea lui în viitorul aventurii noastre, am tăcut mâlc, lăsând capul în jos, așa în semn de smerenie, ca atunci când eram prinși cu lecția neînvățată.
Sosi și ziua mult așteptată a plecării, cu ultimile povețe rostite cu jelanie, din gura unor părinți speriați că-si vor pierde autoritatea, odată cu despărțirea de infantilitatea progeniturilor lor, pe scara trenului aventurii noastre.
Ne alăturasem altor grupuri de elevi din școala noastră și din alte școli însoțiți de profesorii lor, coordonați de o inspectoare din minister, care își adusese și odrasla, ca exemplu de disciplină școlară.
Ada, o brunetă înaltă și binefăcută, cu părul lung, scurtat școlărește într-un breton ce delimita fruntea de sprâncene, avea o ținută, mai mult mondenă , decât aerul școlăresc pe care ar fi dorit doamna inspectoare să i-l imprime. Era însoțită de trei colege, Gilda, Angelica și Ligia, tot din clasa a zecea, la fel de bine dezvoltate și apetisante, care deja atrăseseră privirile pofticioase ala băieților. La rândul meu, le priveam cu o admirație reținută, considerănd că sunt prea mic și neînsemnat pentru a fi luat în seamă de niște fete drăguțe de liceu, care pe deasupra mai erau și pupilele inspectoarei, amfitrioana noastră doamna Petrescu.
Doamna Petrescu arăta mai curând a cântăreață de operă, cu vocea ei tunătoare, pornită dintr-un trup  impunător de femeie matură, ce nu s-a abținut de la nimic în viață.
Nici nu se pusese bine în mișcare și trenul deja se clătina de hărmălaia râsetelor și strigătelor victorioase ale elevilor. Începuse aventura!
Ne repezirăm în compartimente, ca niște sinistrați în ultima barcă dinaintea potopului, fără a mai ține seama de repartizarea făcută de profesori. Erau deja depășiți de situație, larma acoperindu-le cu totul indicațiile inconsistente.
Trenul șerpuia, lăsând în urmă câmpiile platitudinii bucureștene, ce se pierdeau în zare, dansând în ritmul sacadat al șinelor - „ Glasul Roților de Fier”.
Remus zări prin ușa întredeschisă a unui compartiment zulufii aurii ai Afroditei , și ca un cuceritor cu experiență își vârî cu tupeu nasul cârn înăuntru, cu surâsul acela larg copiat din filme.
- Bună fetelor, v-ar plăcea să facem cunoștință? Zise sigur pe el, așezându-se între Gilda și Ligia, fără să mai aștepte răspunsul.


Răspunsul veni însă din locul de la fereastră, unde , acoperită parțial de perdeaua fluturândă, o pereche de ochi holbați aruncau săgeți otrăvite, dintr-o tolbă supraponderală.
- Cum îndrăznești ... neobrăzatule să dai buzna și fără rușine să te iei de domnișoare de liceu? Cum te cheamă și de la ce școală ești?
Vocea doamnei Petrescu răsună ca un clopot, în centrul căruia se clătina amarnic curajul cuceritorului. Surprins de încurcătură Remus rosti speriat numele meu și fără a mai aștepta verdictul o tuli în vagonul următor.
Acum numele meu figura deja în agenda doamnei inspectoare. Fără ca eu să știu devenisem într-un fel cineva!
Călătoria continuă cu înghesuiala unui autobuz, în care în mod normal ar fi trebuit să încapă doar jumătatea efectivului nostru. Mașina gâfâia sub povara încărcăturii și a drumului anevoios. Ne înghesuiam printre fete și la fiecare curbă le luam protector în brațe, uitând apoi să ne mai desprindem, ceea ce, se pare, nu le prea displăcea. Jocul acesta făcu drumul mai scurt decât am fi dorit.
Tabăra era o adunătură de grajduri dezafectate odată cu dispariția cabalinelor, devenite nefolositoare în competiția cu tractoarele omniprezente ale agriculturii socialiste. Barăcile erau acum împărțite în dormitoare de zece, cinspreece paturi.
O magazie mai mică fusese transformată în grup sanitar bicameral – fete ți băieți.
Deși era situată la marginea campusului, era ușor de dibuit, chiar pe întuneric, după  mirosul specific al haznalelor turcești.
O altă baracă servea ca sală de mese, împreună cu bucătăria de campanie și cele două lavoare, dispuse pe hol după normele de igienă școlare în vigoare.
Zarurile fură aruncate în favoarea noastră, fiind repartizați toți patru împreună cu elevii altei școli, într-un dormitor mic de zece paturi. Dintre ei personajul emblematic era Zavaidoc, poreclit de colegi după numele cântărețului interbelic, cu care se asemăna datorită frizurii pieptănate pe spate, unsă cu briantină, cu   fizionomia matură a unui actor de filme mute. Era ciudat și felul în care se îmbrăca, purtând o pereche de pantofi de antilopă bej, cu șpiț a la Fred Astaire, pe care seara îi curăța cu mare atenție, ascunzându-i, înveliți într-un prosop printre lucrurile din geamantan.


 Se pare că acești pantofi reprezentau punctul său vulnerabil, temându-se premonițial de o eventuală răzbunare din partea colegilor, pentru aerul zeflemitor ce îl însoțea în toate dialogurile. Nu rămăsese nimeni neluat în tărbacă, nici măcar profesorii supraveghetori, pe care îi contra cu replici seci.
Nopțile treceau greu fiind o adevărată luptă între starea de veghe și cea în care trebuia să ripostezi la acțiunile teroriste ce se desfășurau între cei treji și cei adormiți. Acțiunile erau diverse, de la instilațiile cu pastă de dinți în nas, gură și urechi, până la bețele de chibrit aprinse între degetele primitoare ale picioarelor.
Dimineața era marcată întotdeauna de o binemeritată bătaie cu perne și cearșafuri răsucite. Deșteptarea venea ca o cumplită osândă, după o noapte în care combatanții zăceau răpuși în cele mai ciudate ipostaze.
Într-o dimineață ce aparent părea liniștită, razele soarelui mângâind chipurile noastre încă adormite, un urlet de fiară înjungheată sparse liniștea matinală! Zavaidoc rămăsese împietrit, ținând în mâini pantofii săi bej, care printr-un act criminal deveniseră negrii, straturi de cremă ascunzându-i originea. Bietul de el, își pierduse blazonul. Ochii lui plini de ură sfredeleau dormitorul căutând privirea vinovatului, ca un acuzator ce caută făptuitorul printre recidiviști.
- O să plătiți scump mârșăvia pe care ați făcut-o! Nimic nu mă va împiedica să aflu vinovatul, iar plata mea va fi înzecită! Sunteți cu toți niște nemernici!
Fapta se răspândi cu repeziciune ajungând la urechile doamnei inspectoare, care găsi de cuviință să dezbată cazul intr-o ședință de comandament, cu intenția de a afla făptașul, dar mai ales  pentru a ne ține un instructaj despre morala socialistă și alte bazaconii pe care le pregătise de acasă.
Vinovatul se afla desigur printre noi, dar cine..? Era greu de spus! Fusese o noapte liniștită, fără atacuri și bătăi, chiar mă trezisem fără să mestec pasta de dinți nocturnă. Probabil că i-o făcuseră vecinii de pat, colegii lui de clasă, urmare a unei răfuieli mai vechi.
Trecură două zile în care activitățile se desfășurară normal, când și când câte un amator de bârfe amintind grozavul incident. Măsurile de securitate erau însă mult mai severe, stingerea devenise un act de importanță majoră, profesorii mergînd în fiecare dormitor pentru instructaj.


Nimeni nu avea voie să parăsească dormitorul după stingere, indiferent de motiv, pedepsele mergând până la expulzarea din tabără.
O iahnie de fasole servită la cină făcu însă ravagii în cartierul intestinelor mele. Trecuse puțin de miezul nopții și deja simțeam povara covârșitoare a dinamitei din pântece. Ce puteam să fac..? Ușa era încuiată , dar trebuia să ies rapid, înainte să împroșc tot dormitorul, așa că m-am repezit la geam escaladându-l ca un săritor de garduri, alergând spre WC. Înăuntru era un miros pestilențial ce m-a făcut să mă afund, grăbit nevoie mare, în cel mai stufos tufiș. Nu pot descrie bucuria eliberării mele, ar fi trebuit să strig de fericire, dar strigătul veni din spatele unei lanterne, al cărui fascicol în loc să mă lumineze mă întunecă de tot. Fuesem surprins în fundul gol, în flagrantul unui presupus act sexual cu o elevă de liceu, care fusese la rândul ei surprisă în timp ce fugea spre dormitor, într-o ținută dezordonată.
Puse cap la cap, faptele erau cât se poate de clare din punctul de vedere profesoral, ținuta mea de hominoid coroborată cu fuga fetei despletite din același tufiș, constituiau probe incriminatorii suficiente.
Restul nopții trecu greu. Lumina lunii se strecura printre crengile stejarului vecin, desenând în adierea vântului imagini ciudate pe tavanul barăcii, sugerând, parcă în jocul lor, viitorul incert al vacanței mele la Ștefănești.
Veni și dimineața, arătându-și colții neiertători ai imprevizibilului. Fusesem la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit și nimeni nu mă credea în încercările mele disperate de a mă disculpa, spunând purul adevăr. Dar oare adevărul putea umbri povestea fascinantă în care fusesem aruncat? Oare cineva ar mai fi vrut să pună în balanță adevărul versus saga captivantă dovedită de fapte, nefondate dealtfel?
Crezându-mă pictorul pantofilor săi de bal, Zavaidoc fu primul martor care confirmă întâlnirile mele prealabile cu tânăra în cauză, față de care îmi manifestasem admirația publică în sala de mese, dar  fără să fi fost măcar un dialog între noi. Incriminator era și carnețelul doamnei inspectoare, în care numele meu figura ca dovadă a intențiilor mele de Don Juan. Convingerile vinovăției mele o făcuseră pe doamna inspectoare să mă identifice ca fiind eu cel ce pătrunsese în compartiment, mai ales că numele meu nu lăsa nicio urmă de îndoială.


Eram vinovat și trebuia să plătesc!
Până și prietenii mei începuseră să aibă îndoieli asupra spuselor mele și paradoxal aveau un fel de admirație pentru presupusa mea faptă de vitejie.
Ignorasem stingerea, ignorasem urmările evadării din cotidian și pe deasupra făcusem sex cu o fată de clasa a zecea. Devenisem vedeta incontestabilă a taberei, toate fetele își dădeau coate când mă zăreau. Până și îngâmfarea Adei, ce străjuia între noi ca un zid, se prăbuși sub admirația îndrăzneței mele fapte.
Impresia  tuturor fu întărită de întălnirea mea cu victima, care îmi cerea să o disculp spunând adevărul, ținându-mă de mână pentru a fi mai convingătoare.
De-acum parcă nici nu mai doream să mă dezvinovățesc. Obținusem ceea ce părea imposibil la plecarea din București. Eram  admirat de toți elevii din tabără pentru curajul meu, iar pedeapsa ce urma să fie hotărâtă în comandamentul de fier nu mai conta. Gloria era mult prea dulce pentru a fi știrbită de amarul penitenței. Se hotărâse să fiu trimis acasă la părinți cu eticheta defăimătoare a indisciplinei spânzurând în jurul gâtului meu vinovat.
Se întâmplă însă un lucru neașteptat. Ada îmi trimise un bilet cerându-mi o întâlnire după cină, în spatele cantinei profesorilor, unde avea să aibă loc o reuniune cu circuit închis.
Cum poate viața să te arunce din luntrea deznădejdiei, plutind pe apele nestatorniciei, în insula virgină a fericirii, într-o singură zi!
La ora fixată m-am strecurat neobservat în locul stabilit de stăpîna visurilor mele erotice. Era o bancă ferită de lumina palidă a felinarului, înconjurată, a demi de niște tufe de trandafiri înfloriți în galben și roz, așa cum urma să aflu situația mea, între galben și roz!
Ada apăru din umbră cu mersul ei legănat, care parcă vroia să-mi transmită intențiile ei pertinente. Se așeză lângă mine strângându-mă de mână într-un mod complice, care-mi făcu inima să-mi tresalte. Parfumul de levănțică din părul ei se amestecă cu cel al rozelor într-un dans ipotetic, care imi accentuă starea euforică.
Se aplecă spre mine și mă sărută pătimaș, ca și când povestea noastră de dragoste ar fi fost la apogeul ei. Clipele păreau că se transformă in minute, în ore.., intr-o veșnicie ! Dar timpul se dilată și se comprimă cu o nestatornicie caracteristică numai lui, creând stări de fapt percepute doar de noi..,consumatorii săi!


Întovărășită de două colege, în drumul său spre latrină, Doamna Petrescu, mama Adei, își descoperii fiica sărutându-se, într-o îmbrățișare hallywood-ienă cu eroul degradat al taberei. Eu care însfârșit eram vinovat! Eram însă fericit pentru fapta pe care n-o făcusem și pentru cea pe care o făceam. Meritam pe deplin pedeapsa. Pedeapsa însă nu mai veni! A doua zi, din considerente stranii pentru restul lumii, am fost iertat, cerându-mi-se însă un comportament adecvat cu morala și etica de elev. Inspectoarea nu putuse să mă pedepsească pentru aceeași faptă pe care o comisese și fiică-sa impreună cu mine, având martore cele două profesoare. Iertându-și odrasla a fost nevoită să mă ierte și pe mine, cel ce făcusem atâtea rele! Erou al imaginarului și al realului în același timp..!