LOC 2Unele amintiri ale începuturilor fragede rămân întipărite în memorie, chiar dacă nu sunt întotdeauna plăcute.
Așa se face că vara anului 1968, a adus călduri greu de suportat, ale căror urmări au generat o serie de întâmplări nefaste.
Soarele topise asfaltul, în care se-nfigeau tocurile doamnelor elegante, surprinse în ținută de seară ziua în amiaza mare, pășind ca niște rațe bete, în încercarea de a se sprijini cu geanta de o balustradă imaginară, care se muta de pe stânga, pe dreapta într-un mod cu totul aleator.
Cișmelele din centru, erau înconjurate de oameni însetați, așteptându-și disciplinați rândul, pentru ca ajunși în față să-și ude batista folosind-o apoi pe post de bască.
La mare căutare erau tonetele pe roți care vindeau sirop de fructe cu sifon rece de la gheață. Printre ei se mai rătăcea câte un negustor ambulant, ademenind copiii cu înghețate pe băț, pentru doar șaizeci de bănuți.
Duminica însă, forfota străzii se diminua cu cei rămași acasă la odihnă și..cu amatorii de ștranduri sau meciuri de fotbal.


Într-o astfel de duminică cerul parcă vărsase dintr-un tuci imens o lavă uscată, greu de respirat, peste orașul cuprins de letargie.
Ștrandurile deveniseră principala atracție citadină. Cel mai accesibil era ștrandul Tei, datorită poziției sale și a lacului natural, înconjurat de sălcii pleșuve, care mai conservau puțin din răcoarea cu miros de iarbă și mâl a apei.
Traversarea spre debarcaderul ștrandului se făcea cu un bac motorizat, încărcat peste sarcina adnisibilă mai toată ziua.
La amiază, se produse un fenomen straniu! Cerul se întunecă brusc, nori plumburi amenințând neiertător, femei , copii și bărbați care cedară bunăvoia, îngrijorării. Speriați, se îmbulziră pe bacul Haiducul în dorința de a părăsi ștrandul înainte de venirea furtunii. Ofițerul de punte Ștefan Trifulescu refuză însă să primească la bord peste capacitatea bacului, dar un grup de țigani chercheliți, sub amenințarea

cuțitului, anihilară orice împotrivire din partea echipajului.
Bacul ajunse în mijlocul lacului în momentul în care o rafală puternică de vânt îl înclină la tribord, panica creată determinând pe oameni să se îngrămădească pe partea opusă înclinării. Dezechilibrat brusc, bacul se răsturnă în țipetele disperate ale oamenilor care, în încercarea deznădăjduită de a se salva, se agățau unii de alții grăbindu-și sfârșitul. Au murit atunci șaptezeci de oameni în decurs de zece minute. Nimeni nu i-a putut salva. Lacul i-a înghițit cu o aviditate feroce, transformând vacarmul înfiorător al țipetelor viilor, în liniștea absolută a morților.
Pe apă se mai învârteau în ochiurile întunecate câte o pălărie de paie, sau o năframa colorată, care, cu câteva clipe înainte, împodobiseră chipurile animate de o dorință acerbă de viață. Dar viața.., vine și pleacă atunci când nu te-aștepți, în fâlfâitul de aripi al providenței!

                                                            *

S-a întâmplat ca trei dintre morții naufragiului să fie vecini de cartier cu noi, aducând notorietatea dramei și mai aproape.
Bunica avea un simț al datoriei față de înmormântări și morți, în general, care se manifesta printr-o dorință de neoprit de a participa la toate înmormântările din cartier, indiferent dacă morții erau sau nu cunoscuți. Câteodată se îmbrăca elegant și pleca la o plimbare prin cimitirul Bellu pentru a admira frumusețea cavourilor, în speranța întâlnirii, cu totul accidentale a unui mort dus la groapă.
În dimineața înmormântării primului înnecat bunica se îmbrăcă în negru, își legă părul încărunțit într-o basma neagră, apoi, dându-și seama că nu dă bine față de responsabilitatea sa de supraveghetoare a mea, mă convinse, sub promisiunea unei porții duble de colivă și vin roșu, să mă îmbrac în uniformă de pionier. Mortul nu avea copii, așa că prezența mea, zicea ea, l-ar fi bucurat și așa mort cum era.
Știam că nu mă pot împotrivi hotărârii ei, în caz contrar, având numai de pierdut, pierzând posibilitatea oricărui compromis între jocă și lecțiile istovitoare de vioară.



Căldura sufocantă de august făcu drumul mult mai lung decât era. Oricum, aș fi preferat să merg prin soare, numai să nu ajung la mort.Optimismul îmi fu curmat de înfățișarea îngrozitoare a mortului, așezat pe un catafalc improvizat din mese și scaune, acoperite de un cearceaf alb, îngălbenit de ceară arsă și o zeamă bej-rozalie, ce se scurgea printre scândurile ieftine ale sicriului, prost îmbinate, din care mai răsărea câte un ghiocel de vată murdară.
Fața îi era complet tumefiată, de un gri albăstrui, care contrasta în modul cel mai straniu cu buzele rujate și pomeții umflați, colorați cu pudră, spre a pacăli starea de fapt a cadavrului, deja intrat în putrefacție.
Vă dați seama că nu erau prea mulți participanți la priveghi, care să rămână în camera mortuară.
Bunica însă, de cum văzu mortul, îmi șopti la ureche, împingându-mă cu hotărâre înăuntru.
 - Săracu’ de el! Ce frumos e mămică!
Nu era prima oară când mă îndoiam de gusturile ei, dar mai ales de echilibrul psihicului . De data asta uimirea mi-a luat graiul și l-a ascuns în cea mai mică cămăruță a curajului meu, acolo unde inima alerga cu 120 de pulsații pe minut.
Bunica a izbucnit într-un hohot de plâns, sprijinind cu mâna oribilul catafalc, ca și când ar fi fost mortul ei.
Am ieșit afară, unde am simțit cel mai curat și parfumat aer. Era aerul proaspăt al vieții!
Din acea zi nu mi-a mai plăcut coliva și nici n-am mai însoțit-o pe bunica la omagierile ei funebre.