dlMotto:
„lucrez la o casă de modă/ croiesc visele să poată fi/ purtate de oameni”
(Daniel Marian)

În anul 2014, Daniel Marian publica volumul de versuri π. Acest simbol π reprezintă o constantă universală egală cu 3,14...., număr iraţional care intră în două formule importante şi anume: lungimea cercului, egală cu 2 π R şi aria cercului, egală cu π R la pătrat, R fiind raza cercului. Dacă π este o constantă, R este variabilă şi mărită enorm, permite să încadrăm în această arie uriaşă a cercului său  liric, întreaga operă poetică a lui Daniel Marian, care cuprinde mai multe zeci de volume de versuri, dintre care le enumăr doar pe care le-am prefaţat sau postfaţat: Şampanie cu veveriţe (2019), Călăreţul din zorii unei iubiri amânate (2019), Observaţii dintr-un sâmbure neexplodat (2020) şi Paşaport de imunitate (2020) pe care il prezint în continuare.


Într-o poezie de pe la sfârşitul volumului, poetul afirmă că vrea să scrie o carte despre nimeni si despre nimic: „dacă mai găsesc o pagină nemâzgălită/ în sensul iniţierii apocaliptice obligatorii/ chiar c-o fac pe aia nefăcută încă de lene/ să scriu o carte despre nimeni şi nimic/ într-o imersiune a minţii pe un loc de suflet/ nerecunoscut la vamă drept floare la butonieră/ cu un trăgaci pentru parfum de viaţă trecut/ lejer de amiază înspre superba nemurire” (să ne aflăm în treabă). Să nu te gândeşti la nimic mi se pare imposibil. Ar fi ca în bancul:” –Ce faci bade, şezi şi cugeţi? - Numa şed!” Unii poeţi contemporani îmi par că „numa şed”. Dar Daniel Marian cugetă. Să vedem la ce cugetă el în volumul Paşaport de imunitate.
Întâi de toate, cu autoironie, se autodenumeşte sfântul daniel, care pluteşte în levitaţie şi astfel simbolizează zborul spre transcendent al poetului în genere: „da sfântul daniel a făcut şi el o minune/ altfel nu i-ar fi spus sfânt cei chemaţi/ să dreagă sfinţenia cea greu de crezut/ cu smirnă şi cu tămâie şi cu ceară de la neamul albinelor spre a se topi/ în sensul invers al ceasurilor timpului/ spre marea cea mare din deşertul cel deşert/ sfântul daniel are şi îşi poartă minunea/ însă fără ca nimeni s-o ştie şi s-o priceapă/ pentru că el a avut grijă ca fiecare lucru în parte/ să se zvânture în voia priceperii lui şi nu/ să nimerească gaura cheii pe întuneric/ el a trăit fără a-şi lăsa oasele să se umple cu măduvă/ ci cu aer pentru a pluti în voie peste minunile celorlaţi/ şi fără a-şi lăsa carnea să fie de carne/ ci de aer pentru a pluti în voie peste minunile celorlaţi/ şi fără a-şi lăsa venele să se umple cu sânge/ ci cu aer pentru a pluti în voie peste minunile celorlaţi/ şi fără a-şi lăsa numele daniel să se umple de litere/ ci de aer pentru a pluti în voie peste minunile celorlaţi/ ei da şi de vă întâlniţi cu sfântul daniel nu-i spuneţi/ că l-aţi văzut el nu e de pe aici şi n-a pe aici fost niciodată (minunea sfântului daniel).
Poezia sfântului daniel se scrie în singurătate, doar inima arde: „caut singurătate veritabilă/ dacă se poate şi virgină/în care să nu mai fi intrat/ nimeni nici măcar cu privirea/ aşa m-am săturat de prostia asta/ cu punctele cardinale ale iubirii/ pe care când o cauţi e-n altă parte/ atâta doar că paşii poetului/ nu pot prinde din urmă/ inima care-i plecată/să ardă în fereastră/ cu strugurii şi cu vrăbiile/ inima plecată ştie ea unde” (paşii poetului (III)).
Cartea Paşaport de imunitate fiind scrisă în perioada de pandemie, prezenţa măştii este inevitabilă: „de mărţişor îţi voi pune în piept o mască/ din aceea cu chipul tău şi cu numele meu/ unul va fi de iepure iar celălalt de leu// de crăciun în pomul tău se va răzgâia o mască/ precum o mâţă sălbatică venită să fure/ globuri şi luminiţe care încă mai cred că există// de coada fiecărui anotimp va fi legată o mască/ dacă se poate din plumb sau nu, mai bine/ din aliaj de bronz cu argint ca să zdrăngăne” (şi se va rosti: aleluia!).
În izolare, fantezia poetului devine debordantă şi postmodernistă: „în lipsa oamenilor autentici/ necapsomani şi neprevăzuţi cu cipuri/ care să se descurce cu crucile firesc/ şi nu din ce-au învăţat pe de rost// caii s-au urcat în clopotniţe/ să tragă sforile de amiaza sufletelor/ învălmăşesc şi fornăie acolo spre înalt/ în căutarea semnalelor potrivite// se cască un cer însăilat din rânjete/ câteva tropote însoţesc măreţia orei/ până când se va da drumul la nechezat/ şi bisericile vor erupe în călduri” (pe scări pentru că nu merge liftul).
Daniel Marian este un poet atipic. În interiorul suprafeţei cercului său liric pe care şi l-a creat, imaginile sunt proaspete, surprinzătoare.
În limbajul obişnuit, ca să te poţi înţelege cu semenii, contează ce spui. În literatură contează cum spui. Pentru că, ce spui s-a mai spus, cum spui trebuie să fie original, să-ţi confere marca ta specifică, adică stilul. Daniel Marian este un scriitor original.