Oameni săraci

Ce oameni săraci, fără vise trăiesc
cu picioarele-nfipte în realul lumesc,
nici nu ştiu cum e când doar iubeşti, doar atât,
fără alte-ntrebări, nici de ce şi nici cât.

Bogăţia ei cred că e când ai ce vrei,
să ai bani cât mai mulţi şi să cumperi cu ei
maşini scumpe, şi vile, şi vacanţe de lux,
să ai conturi ascunse până şi-n Benelux.



Ce oameni săraci, ei trăiesc muribunzi,
de mâncat au mâncat, însă mor tot flămânzi,
nu le-ajung tot ce au şi mai vor, ei tot vor,
de trăit nu trăiesc, de murit nu mai mor.

Insensibili la tot ce nu are un preţ,
ne tratează pe toţi cu acelaşi dispreţ,
nişte oameni, acolo, vai şi-amar de bogaţi,
cu ochi vineţi şi răi, şi burtoşi, şi guşaţi.

Dar când goarna cânta-va adunarea în cer,
toate-n lume ce au preţul lor, toate pier,
şi săraci, şi bogaţi, un destin îmbrăcăm,
aşa goi cum venim, aşa goi şi plecăm.



Cu Dumnezeu la o cafea

Stăteam cu Dumnezeu la o cafea,
Că nu l-am mai văzut de o viaţă,
Îi povesteam de mine şi râdea,
Aşa, ca un bătrân, pe sub mustaţă.

L-am întrebat: O, Doamne, poţi să-mi spui
Cam ce scor am făcut de astă dată?
El mi-a răspuns: Eu nu spun nimănui,
Vă las pe voi la dreapta judecată.

Dar o spunea, aşa, zâmbind mereu,
Făcând să pară treaba pozitivă;
Stăteam la o cafea cu Dumnezeu
Şi-am înţeles că suntem deopotrivă.



România Mare

Ce faci ţară, draga mea, că ţi-s munţii goi de brazi...
Vine iarna şi-o fi frig, şi-o să tremuri, şi-o să cazi
în prăpastia ce-o sapă înşişi fii tăi români...
Ţară dragă, stau prin preajmă-ţi hoarde de străini şi câni.
Mult îţi mai lipsesc, oh, ţară, patrioţii de-altădată,
ce cu inimile pline de iubire adevărată,
îşi dădeau până şi viaţa pentru a ta izbăvire...
Astăzi, Parlamentul tău e un cuib de nesimţire.
Patrioţii de-altădată i-au scos până şi din cărţi...
Iară eu, orfan de tine, am scăpat prin alte părţi.
Să mă ierţi, iubită ţară, m-oi întoarce-ntr-un târziu,
cum se-ntoarce la o mamă un rătăcitor de fiu...
Ţară dragă, ţară dragă, dacă-n locu-ţi aş fi eu,
mi-aş lua munţii şi codrii şi-aş scăpa la Dumnezeu,
i-aş lăsa pe toţi aceia care nu mai cred în tine,
să trăiască şi să moară în a lor pustii destine...
Şi când or vedea că n-au nici pământ de îngropare,
poate atunci vor înţelege ce-i cu România Mare.



Şchioapătă oile

Şchioapătă oile, vin lupi-n haită
Să smulgă Ardealul iarăşi din ţară,
Şchioapătă oile, unii se vaită,
Vor Transilvania austro-ungară.

Cic-ar fi fost alta istoria,
Că le plăcea iobăgia la toţi,
Cică răscoala condusă de Horia
E o minciună inventată de moţi.

Şchioapătă oile, unii profită,
Ca şi măgarii, răgind doar minciuni,
Că românimea a fost fericită
În Transilvania condusă de huni.

Şchioapătă oile, lupi-s pe ele,
La Cluj trădarea e mizer ideal,
Vor iar Imperiu, pământuri, castele,
Vor maghiarimea stăpână-n Ardeal.

Şchioapătă oile, ani sînt o sută,
Ţara e bătrână şi noi în impas,
Naţiunea-i surdă, oarbă şi mută,
Până şi ciobanul e şi mut şi sas.

Numai pe sub nouri Munţii Apuseni
Risipesc ecoul buciumelor rare;
Freamătă pe-alocuri moţii ardeleni...
De-o sută de ani România-i mare!

Şchioapătă oile, lupi-s la pândă,
Gorunul lui Iancu însă străjuieşte
Şi pe-aceia care ţara vor s-o vândă,
Îi va legăna, lin, ardeleneşte.



Divina dragoste

Dac-aş putea să-l iubesc pe Dumnezeu
cum te iubesc pe tine,
mâine m-aş călugărí.


Rugăciune

Dă-mi drumul, Doamne, de mine să mă lepăd,
să-mi rup aievea propriile-mi lanţuri
ce singur mi le-am pus.
Cum fânu-şi aminteşte prospeţimea ierbii,
aşa-mi voi aminti că sînt când nu-s.

Ce linişte-nfăşoară gândul împăcat
ce înspre tine, Doamne, se înalţă
ca un fuior de fum de mir.
Dă-mi ochi să te descopăr, Doamne,
şi să te beau din mine
ca dintr-un potir.