Ica Salisteanu    Florin Anghel Vedeanu are atâtea de spus, că trăieşte o adevărată disperare de a le spune mai repede.
     Destinul unora din personajele sale ( Sofian, Marian, Dica ş.a.), l-ar face gelos şi pe Herbert Marcuse. Dacă la început sunt entuziaste şi îşi propun un viitor decent, mai apoi sunt dominate de neîncredere, neîmplinire şi cad pradă eşecului total. Eşecul este total fiindcă în această arenă dură, VIAŢA, el arbitrează buimacitor , mizând totul pe donquijoţi fără principii.
     Altele sunt captive unor pulsiuni de tip freudian, în principal din cauza nesiguranţei sentimentale şi lipsei de consistenţă morală ("Ziua fluturelui").
     Când este preocupat şi de firescul vieţii, produce şi propune spre lectură chestiuni încântătoare. Atunci se ia la trântă cu Yasunari Kawabata ( "viaţa-i frumoasă, atât de frumoasă, că-i imposibil să nu fie şi vinovată") şi chiar dacă personajele sale nu mai îngeresc şi-şi pierd inocenţa, o fac splendid, firesc şi fără regrete, fără să imagineze sau să conştientizeze păcatul, deriva şi nesiguranţa sentimentală.


     Este uluitor când ne propune personaje bântuite ( Moş Ştefan ş.a.) fiindcă să-i fii cărăuş diavolului,  nu-i puţin lucru. Chiar şi atunci trebuie să fii un ALES.
     Când tumultuosul Florin Anghel  Vedeanu  îşi va săpa o “albie permanentă”, literatura română va câştiga un soldat de nădejde.
     Dacă trecem cu vederea scrierea de pretenţie filozofică ("Marfă necomandată") suntem în măsură să anunţăm un mare talent şi depinde numai de el dacă pe scaunul pe care se aşează când scrie , se va pune o etichetă de nedezlipit SCRIITOR, SCRIITOR IMPORTANT.