E a treia zi din decembrie.  Într-un sat de la poalele Heniului şi-au dat drumul ,din norii cenuşii, primii fulgi de zăpadă din această iarnă. Nimeni nu credea că iarna se va înstăpâni peste ţinuturile bârgăuane chiar din primele zile.Dar nu, nu era doar un capriciu al vremii.A nins continuu, iar zăpada a acoperit cu albul imaculat pământul încremenit de frig.
   Ce mai larmă prin curţile localnicilor ce aveau copilaşi !Câtă explozie de bucurie la contactul cu noile straie , de sărbătoare, ce acoperă pământul ca o blană protectoare ! Nu conteneau prichindeii să se îmbulgărească, să facă îngeraşi în zăpadă ,să-şi încerce săniuţele şi să facă oameni de zăpadă.
   Andreea, o fetiţă de vreo zece ani ,şi-a pus în gând să facă, în curte, un om de zăpadă. Cu multă sârguinţă aduna, cu palmele-i mici ,zăpada pufoasă, o strângea bine într-un bulgăre pe care-l tăvălea  prin nea până căpăta dimensiunile dorite.Şi i-a reuşit :un om înalt, cu o pălărie veche, pleoştită ,pe creştet,  cu ochi vioi din cărbune, un nas hazliu dintr-un morcov,mâini din crenguţe de zarzăr şi nasturi din pietricele.Iar fularul ce-i învelea gâtul, împodobit de fulgii albi de nea, îl făcea să pară mai important.

   Maxilică, câinele Andreei,lătra vesel în jurul omului de zăpadă.Parcă era gelos pentru că Andreea îi oferise prea multă atenţie creaturii din bulgări albi. Cu toate acestea, îi era simpatic şi alerga în jurul lui, îl admira şi lătra, parcă-ar fi vrut să comunice cu el. Dar omul stătea împietrit, cu zâmbetul şugubăţ şi mâinile ridicate spre cer.Ce-i drept, aşa înţepenit cum era, atrăgea privirile  trecătorilor.Cei mari îl admirau, căci sufletul de copil din ei le declanşa nostalgia anilor lipsiţi de griji ai copilăriei.Iar cei mici îl luau prea în serios vorbind cu el:
   --Bună ziua,om de zăpadă!Ne bucurăm să te vedem .Sper să fii aici toată iarna!
   Alţii îl ironizau:
   --Ce faci, omule ? Ţi-e frig ? Bea  un ceai cald şi ia-ţi un cojoc ! Ai să te îmbolnăveşti de gripă!
   Curtea era plină de larmă şi zilele erau altfel de când omul de zăpadă împodobea întinderea albă din curte, străjuind parcă foişorul din lemn la capătul căruia stăpânul casei, vânător de meserie,bătuse în cuie o panoplie cu coarnele unui cerb, pe care le găsise prin pădure şi pe care le privea deseori cu admiraţie.
   După vreo două zile , familia plecă în vizită la bunicii dintr-un sat aflat nu departe de ruinele Cetăţii Ciceului.La întoarcere era deja întuneric.Dimineaţa următoare îi întâmpină cu o surpriză neplăcută.
Trecând prin curte, vânătorul observase că ,de pe panoplie, îi fuseseră smulse coarnele de cerb. Cine să fi făcut asta ? Se uită jos, la urmele lăsate pe zăpadă.Urme peste urme:de ghete, urme de câine, bătătorite una peste alta. Nu mai înţelegea nimic. Cum e posibil?Şi cât de dragi îi fuseseră!Dar unde era Maxilică? De ce nu apărase gospodăria de musafirii nepoftiţi? Începu a-l striga, dar câinele nu răspunse chemării lui.Cu amărăciune constată că şi câinele dispăruse.Urmele lui în grădină, portiţa grădinii deschisă spre drum ,urme pe stradă şi…nimic!
   --Poate s-o fi luat după alţi câini ce umblă liberi prin sat, zise Andreea, profund afectată de lipsa câinelui său.
   --Sau poate v-a furat coarnele de pe panoplie Moş Nicolae, că tot e vremea cînd umblă pe la casele la care sunt copii! Zise un trecător şugubăţ,râzând cu poftă.De-l prinzi, să-i dai o ,,lecţie,,  ,să nu mai facă aşa ceva şi altora !
   --Ori poate le-a ascuns omul de zăpadă, că tot l-aţi lăsat paznic bun în curtea dumneavoastră! zise un altul.
  Ochii Andreei îi ţinti pe cei doi, nemulţumită de insinuările lor.Vânătorul stătu pe gânduri. Niciodată  nu i se furase nimic de la casa lui. Cum se explică dispariţia coarnelor de cerb şi a lui Maxilică?
   La sfârşitul zilei încă nu se aflase vreun răspuns. Noaptea învăluise satul în tăcerea misterului nedezlegat.În curtea mută se auzi un suspin. Nimeni nu era ca să-l vadă pe omul de zăpadă care suferea în tăcere.Nasul i se încovoiase spre pământ, iar de sub cărbunii reci izvorâră lacrimi amare ce se scurgeau,în taină,pe obrajii bucălaţi şi pufoşi ai acestuia.
   --Ce neplăcut!şopti el, tremurând de frig. Până acum fusesem admirat şi lăudat, iar acum sunt suspectat de fapte pe care nu le-am săvârşit !Şi nici măcar nu pot să mă apăr…Stau aici, înţepenit , ascult ce n-aş fi vrut să aud  şi nu pot să demonstrez că eu am adus bucuria,nu tristeţea, la această casă!
   Andreea nu-şi putea lua gândul de la această ciudată întâmplare.Cine să fie , oare, vinovatul? Nu, nu poate fi Moş Nicolae !
Întotdeauna i-a adus daruri, chiar şi atunci când era mai mică şi făcea multe năzbâtii.Iar omul de zăpadă cum ar fi putut să fure ?
     Luă o bucată de hârtie albă şi un stilou, se aşeză la birou şi –şi aşternu gândurile în tăcere.
                        
                              ,,Dragă Moş Nicolae,
Eu sunt Andreea.Sunt o şcolăriţă silitoare şi ascult de părinţi. Am numai calificative foarte bune.Am tot ce îmi doresc.Dar ,  totuşi, aş vrea de la tine ceva:să mi-l aduci înapoi pe Maxilică, câinele meu,pe care-l iubesc atât de mult ! Iar tatălui meu,te rog, adu-i coarnele de cerb dispărute de pe panoplia din curte ! Vreau să fie şi el mulţumit, căci merită.Iar mamei-sănătate ,să poată avea grijă de noi .
   Dacă n-o să îmi aduci ce-am scris mai sus, n-o să mă supăr pe tine. Înţeleg că eşti foarte ocupat şi că nu toate dorinţele pot fi împlinite .În acest caz, lasă-mi doar câteva portocale, aşa cum obişnuieşti şi…mi-e de-ajuns.
        Te iubesc, Moş Nicolae !
                                      Te îmbrăţişează cu drag,
                                                                         Andreea   ,,
   Fetiţa adormi cu greu. A doua zi cercetă cu atenţie panoplia. Îşi strigă câinele. Nimic. Of !Ce dezamăgire !
   Mai spre seară se auzi un zgomot pe terasă, apoi un lătrat vesel. Toţi cei ai casei au sărit bucuroşi. Era el, Maxilică. Fuse îmbrăţişat şi mângâiat de toţi,dar el  alerga , lătrând, parcă chemându-i spre poartă.Acolo fuse găsit un sac aruncat, în care se aflau coarnele  de cerb.Bucuria fu deplină.
   Dar cui se datora recuperarea pagubei ? Nimeni nu ştie exact. Unii oameni ziceau că e  o minune a Sf. Nicolae, care nu suportă nedreptatea ,tocmai în ziua în care este sărbătorit. Alţii spuneau că au văzut prin sat un grup de comercianţi ambulanţi , cu covoare, perdele şi oale, pe care le  vând ,luând nuci în schimb. Se spune că ei s-ar fi jucat cu câinele, iar acesta, tânăr fiind, a crezut că-i pot fi prieteni şi i-a condus bucuros în curte. Tot strigând şi neprimind nici un răspuns, au băgat de seamă că nu-i nimeni acasă şi s-au hotărât să nu plece cu mâna goală.Îndrăzneţi cum sunt , au smuls repede coarnele şi duşi au fost. Prostuţul câine s-a luat, vesel, după ei, iar apoi n-a mai ştiut să se întoarcă.Se mai spune că unii oameni auziseră de paguba vânătorului şi ziceau că-i mare păcat să îţi însuşeşti ce nu-i al tău, iar comercianţii, înspăimântaţi, ar fi alergat într-un suflet să le aducă , de teama pedepsei Sfântului Nicolae.
       Stelele împodobiră cerul întunecat, luminile de la ferestre se sting una după alta, iar omului de zăpadă i se putea citi un zâmbet plin de împăcare. Se simţea dezvinovăţit.De mâine iar îl vor saluta şi aprecia trecătorii.Tiptil se apropie de el Maxilică care, mârâind satisfăcut, se ghemui pe saniuţa uitată lângă omul de zăpadă, căscă prelung,îşi scăpă  pleoapele ca nişte perdele peste ochii osteniţi şi adormi , scăldat în lumina feerică a unei nopţi de iarnă.