avrAutoportret (1)

Fire argintii de timp la tâmple,
Talveguri de (e)fluvii pe frunte,
Fermitate în arcul sprâncenelor,
Smaragde în ecluzele genelor,
Briză în narinele înfiorate,
Surâsuri pe buze, aluziv exprimate,
O inimă mare, greu de cuprins,
Sub tălpi, nisip încă aprins,
Trecutul, cer cu nouri jucăuși
Sprijinit pe aripi de pescăruși,
Mare înlăuntrul sufletului meu,
Iar eu, în lăuntrul eului meu.




Autoportret (2)

Niciodată singur.
În sanctuarul neliniștii,
În care se întretaie
Și drumurile,
Și clipele,
Și vibrațiile luminii...
Cuvintele stau aliniate lângă gând.
Cum vântul nomad,
Alerg în urmărirea propriului eu.
Încercarea de a-l experimenta
Îmi consumă inima
Cu fiecare bătaie;
Până la ultimul entuziasm.


Autoportret (3)

Sunt o clepsidră
Cu silabe cuantice
Care ticăie continuu
În despicătura tăcerii
Din arcada ochilor verzi.

În hârjoneala timpului,
Mă reazem de suflet,
Locuiesc intuitiv în mine
Și, de cele mai multe ori,
Trăiesc împotriva mea.



Filon de suflet

Chiar de n-am călăuzit
Ca un far de aterizare
Pe marea vârtejită a timpului
În care înotăm,
Sunt mulțumit;
Chiar de n-am luminat
Ca o făclie preacurată
Într-o zi de sărbătoare,
Sunt la fel de mulțumit;
Chiar dacă am fost
O simplă scânteie,
Cred  că e de-ajuns,
Fiindcă m-am străduit
S-aprind lumina
Și să-ntrețin o candelă de viață.
Sper să nu fie prea puțin
Ca să fie folositor!


Aripi de viață

Se prăvale gândul și mă împresură
Plăsmuind dorințe cu-asupra de măsură...
Cu toate că timpul mă pândărește
Și,-n decolteul toamnei, îmi rânjește,
Cu inima smerită, în semeția dimineții,
Având chezășie tot zbuciumul vieții,
Iau din trecutul meu  ce-a fost pilduitor
Ca o viziune de speranță pentru viitor,
Iar, în dorința mea stăruitoare de-a fi,
Pășesc cu sufletul deschis, zi după zi.


Capcana ochilor

În amurgul sonor și muribund,
Clopotul mării are sunet de talazuri sparte;
Inexorabil,
Zvonul lor m-așează față-n față
Cu adevărul.
Peste amintirile mele,
Cad cuțite de frunze
Însângerându-mă.
Cu steagul larg desfășurat,
Toamna copleșitoare invadează
Capcana ochilor.

Înrâurire

Nu am decât o singură inimă și
Sentimentul apartenenței la Univers,
Dar...
Pe dinăuntru,
Sunt plin de sclavi;
Năzuința lor spre libertate
Mă împinge înainte
Când picioarele sunt ostenite.


Înțelepțire

Între ceea ce sunt
Și ceea ce nu sunt,
Emoții puternice:
Gândirea – obligație;
Simțul umorului – consolare;
Imaginația – recompensă;
Inima – recunoștință.


Cuantica gândului

Când zgomotul vieții devine ecou,
Mă ascunde de mine în mine.
Între pierderi și regăsiri,
Își definește căutările cu profunzimea tăcerii.
Apoi, mă sărută cu buzele dorinței,
Mă lasă mai sărac cu un gol nedefinit,
Dar mai aproape de întâlnirea sinelui cu mine
Și mai bogat cu o împlinire.


Revelație

Am devenit sclavul cuvintelor mele.
De cele mai multe ori,
Mă dor a nesupunere;
Se răzvrătesc
În furtuna îndoielilor.
Apoi,
Visurile care se repetă obsesiv:
Încolțesc,
Cresc și zboară,
Și iar cresc...
Doar în tăcere,
Impun ascultare:
Nu condamn niciodată
Ceea ce nu înțeleg.


Amintirile desfășoară imagini cu aură

De balustrada nopții,
Se sprinjină tăcerea adumbrită de reflecții;
Dezgroapă imagini solitare din trecutul meu.
Inima le-mperechează în sânge.
În scăpătarea timpului,
Singurătății foii de hârtie,
Îi dăruiesc miracolul libertății gândului;
Cu ochii sufletului redeveniți inocenți,
În cruda solitudine a îndemnurilor sale,
Văd primăvara eternă.


Autoincendiere

Toate ne primejduiesc;
Până și lumina.
Ochiul, la care ea țărmurește, ezită;
Pentru că lumina nu știe să clipească.
Închid ochii.
În rămurișul venelor,
Se aud pașii sângelui.
Vizibile și palpabile,
Cu chip, nume și adresă,
Tăcerile se desprind una câte una
Incendiind cetatea gândului.
Din cenușa lor,
Crește triumful cuvintelor.


Complice la renașterea zilei

Am fost născut pentru aventura vieții –
Întortocheat labirint de cauze și efecte.
Cu timpul,
Mi-am împovărat sufletul cu patimi.
Neînduplecat în obișnuință,
E șiragul de crepuscule solitare.
Nu am răspunsuri la îndoieli și temeri.
Nu pot să spun cine sunt
Și nici cine ar trebui să fiu.
Între vechi întâmplări, năzuințe și uitare,
Îi sunt recunoscător fiecărei clipe
Că nu mă judecă
Și nu mă obligă să justific tot ce mă rănește.
Să mă impună realității,
Nu are nevoie de nicio dovadă.


Desiderium

Pe ape zbuciumate ce mi-au lipit sarea de buze,
Am despletit realități și împletit vise;
Într-un final,
Toate îngrijorările mele s-au dovedit profitabile,
Nicio taină ascunsă mai acătării
Nefiind departe de suspin.
Cu pași de lacrimi diamantine,
Amurgul se strecoară-ncet în ecoul amintirilor.
Retrovizându-mi viața,
Am observant că inima a fost singurul meu prieten.
În semn de reverență,
Am încălecat mareea interioară
Și am acostat lângă ecuatorul ei.


Marea e cheia pentru yala sufletului

Ca o mănușă aruncată în arenă,
Noaptea îmbracă hainele de sărbătoare;
Îmi bate în fereastră cu degete de ploaie.
Ugerul norilor înviorează pajiștea gândurilor.
Stăruind îndelung pe terasa amintirilor
Precum, în scoică, vuietul ei,
Simt marea aproape ca o răsuflare.
Vântul, aripă de pasăre măiastră
Lărmuind ecourile pădurii de talazuri.
Din grădina unui cer dureros,
De la catargul visului,
Petală de trandafir sfâșiată de iubire,
Vela inimii își dăruiește polenul
În descătușarea undelor zorilor.