baciuCONFESIUNE

Nicicând n-am alergat după averi
M-am mulțumit cu ce-am avut
De-a fost să duc pe umeri și poveri
Cu demnitate le-am purtat, de au durut.

De zâmbetul mi-a plâns câteodată
Și curcubeu de vis mi-a destrămat
Lacrimi am strâns în grabă, laolaltă
De pe obrazu-n care, viața a săpat .



Am înflorit la orice răsărit de soare
Și ghiocei am prins, la asfințit, în păr
Am înțeles, tacit, că adevărul doare,
Că dor cuvintele-aruncate în răspăr.

Am adunat din viață, nesfârșite veri
Și le-am cusut peste reverul vremii
Am risipit, trudind, tornadele de ieri
Fără s-aștept, așa, din ceruri, premii .

Mi-a fost de-ajuns să-i știu că sunt
Pe toți în locul hărăzit de Dumnezeu
Să las să-mi curgă gândul in cuvânt
S-aștern pe clipa albă, crezul meu...



MI-E DOR SĂ-MI FIE DOR …


Mi-e dor să-mi fie dor
de răsărit ascuns în ochii tăi
năvălind peste trupul meu
pe care se-odihnesc, de-o vreme,
neputințe zidite-n tăceri
respirate din abisul ce-mi curge
prin văgăunile timpului nescris ...
Mi-e dor să-ți aud pașii temători
să nu-mi strivească liniștea cuvântului...
Mi-e dor de dor, de doruri necuprinse
în roua dimineților din noi
Mi-e dor să-mi fie dor de vise
scăldate-n nesfârșite primăveri.


LABIRINT DE INIMI ALBASTRE

Mi-am odihnit clipa
pe tâmpla munților Bistriței ...
Un nou anotimp
mi-a înmugurit pe tulpina inimii
ce mi-a înflorit
mângâiată de soare
Am zâmbit secundei dumnezeiești
de a mă fi născut, îmbrățișând lumina
pogorâtă în sufletul meu pribeag...
Nu-i așa, clipă,
că vom rămâne îmbrățișate
până când....,
până când, pleoapa cerului
ne va îngădui infinitul din noi?
M-am îndrăgostit, iremedial, de lumină
astfel că
nu mai pot locui
decât in castel de cuvinte
și-n labirint de inimi albastre.


AUTOCAPTIVITATE

Captivă iar in propria-mi meteahnă
Potop de țurțuri trupul îmi inundă
Mi-e umbletul împotmolit în bahnă
Mii de tornade sufletu - mi abundă

Mă-ncred prea des în zâmbete umane
Ce mă îngheață-n despletite nopți
Străfulgerând furtuni în clipe diafane
Zidind prea lesne bariere -n fade sorți

Cum oare să-i răspund azi vieții
La stânca prăvălită-n tâmpla mea?
Castelele își pierd pe rând pereții
Si ochii-s văduvi de sclipiri de peruzea...

Mă-ntorc spășită-n satu-mi, pe ulița
În care multe primăveri am adunat
Să-mi port cu drag pe umeri, cobilița
În locul sfânt din care, mai ieri, am plecat..


IZVOR ÎN ALBIA TĂCERII

Mi-e inima izvor,
ce-și curge-n albia tăcerii,
cântec sfâșietor
al păsării Phoenix,
ce renaște-n in palma destinului,
risipind necuvintele,
din lacrima trupului,
in neliniștea gândului,
mângâiat de aripa cerului...
Tăcerile
mi-au săpat atât de adânc in suflet
Încât, fără drept de apel,
mi-au condamnat la veșnicie
cuvântul nerostit ...
Nu-i așa că ai vrea
să-mi fii aproape, in albia tăcerii,
pentru a-i sfărâma zidurile
și pentru a-mi ușura revărsarea
in labirintul slovelor nepământene?


DOR ALBASTRU

Mi-a înfrunzit în palma clipei
dor albastru
din poala mării,
care-mi unduie
prin țipăt cald de pescăruș
povestea valului
ce deschide poteci
către suflet...
Sărut obrazul înspumat
pe care scoicile
își scriu destine...
Aștept răsăritul
ca pe un etern început
al mirării că, încă,
îmi alunecă dor albastru
prin algele inimii
și se topește, invariabil,
în albastru cuvânt...


INCERTITUDINI

Uneori, mi-e inima un aisberg al minții,
ce se topește,
când razele ochilor tăi flămânzi,
o inundă și o transformă
în ocean de vise,
în speranța unui nou început ....
Alteori, mi-e sufletul cântec nesfârșit de iubire
ce-nmugurește în copacul vieții,
cântându-și nemurirea printre crengile inimii...
Oare, ce s-ar întâmpla dacă rațiunea și pasiunea
s-ar logodi sub palma caldă a trupului și a sufletului?
Nu-i așa, că buza cerului ar naște curcubee în inimi
și ar săruta neîncetat aripi de iubire?



ȘI  DACĂ ...

Iubirea ce-a-nflorit în palma glastrei tale
La fel de fragedă-i și azi, ca-n prima zi;
E cânt ce-alină suferința unei vieți banale
Și-agață- n gheara timpului, regretele târzii...

N-a fost să fie, să-i păstrez parfumul
În vraja vremii care se-ascundea în noi
Idubitabil, pașii mei, greșit-au drumul
Iar tu, fără să vrei, uitat-ai drumul înapoi...

Și de ar fi cumva să mă mai nasc vreodată
În palma ta să înfloresc, din nou, aș vrea
Să-ți mângâi, cu condeiul, inima și tâmpla
Cu flori de tei să scriu povestea ta și-a mea .











ATUNCI CÂND ...

Când umerii gândului
cad osteniți  în abisale neputințe,
îmi anin bocetul minții
în răsăritul
ce-și încălzește nemurirea
în privirea ta...
Rătăcesc prin cărările inimii tale,
adulmec
grădini de vise îmbrăcate-n bujori,
ce-și picură petalele în pragul clipei
care-a ales
să zâmbească, să iubească, să ierte...
Atunci când vântul mă poartă în anotimpuri
care-au uitat să lumineze întunericul
alerg spre labirintul îmbrățișărilor tale,
în care,
razele iubirii tale îmi aduc tihna,
ca pe un trofeu al veșniciei clipei albe...


BUCHET DE FERICIRE ÎN CUVÂNT

Fetița mea, cu zâmbet de regină
Cu ochii blânzi, izvoare de lumină
Ești seva bucuriei, liniște divină
În rădăcina, căreia îi ești tulpină.

Ai înflorit curat,  cu fiecare rază
Pe care-ai adunat-o-n frunza ta
Mi-ai oferit a douăzeci și una oază
De dragoste și pace-n toamna mea.


Când brumărel sărută-a unșpea filă
Ceru-și ridică pleoapele duios
Cu reverență-i mulțumesc, umilă
C-a zămislit în mine un copil frumos.


Ești curcubeu în frunzele de toamnă
Fetița mea, ești înger pe pământ
Ești rază mea de gând, esti mare calmă
Buchet de fericire în cuvânt ...