EMILIA SENDEAMi-am învins demonii. Anxietăţile, insomniile, fricile, adicţiile, ambiţiile… Am pus frâul pe ele...E drept, îşi mai muşcă uneori zăbala încercând să mă ducă în altă direcţie dar le supun aşa cum făceam cu caii ăia nărăvaşi.
Când treci prin multe, rămân sechele în suflet. Am citit mult şi tot felul, filozofie, chestii motivaţionale, yoga, epigenetică ..draci laci…Nu ştiu cât m-au ajutat pentru că, până la urmă, tot la vorbe spuse de ăl’ bătrân am ajuns…
Mamaie a murit într-o primăvară. E, în anul ăla am încercat să ajung mai des la Viişoara.
Tataie era pierit tot, ştiţi cum o ia omul rămas singur pe panta aia descendentă. Plecam amândoi ba prin Luna Dunării, ba hai la peşte, o tot luam pe dig până în pădurea de sălcii.
Era spre toamnă, ne dusesem pe la vie şi acolo ne-a apucat vorba. De unde ne-am aşezat noi, se vedea balta Suhaia, dincolo de ea pădurea Dunării şi departe în zare dealurile din Bulgaria. Bătea vântul prin stuf unduindu-l, mirosea a struguri „o mie unu”.


„Miluţo, că aşa mă alinta el, eu ştii ce-ţi zic… că nu avem încotro..ne supunem. Viaţa asta e o sălbaticiune care ne stă în piept atât cât vrea ea. Apoi fuge din noi..Nu pierdem nimic pentru că nu avem nimic, şi tot ce alergăm să câştigăm e doar ca vântul ăla care bate stuful. Te-or aştepta răspântii şi greutăţi, să nu te abaţi, o ţii tot înainte cu curaj, să nu te sperii, să nu fii o căcăcioasă..de căcăcioşi e lumea plină. Avem de tras, ca d’aia suntem oameni şi nu stăm ca viermii de mătase în cocon”...
Discuţia a fost lungă…La întoarcere acasă, mi-am luat jurnalul, m-am urcat în podul cu porumbei şi acolo, sub„cucumea”, pe unde intră lumina şi ies porumbeii la zbor, am scris tot.. ..Naiba ştia atunci că îmi va fi de folos mai târziu. Am eu o vorbă, să nu ne temem de nimic pe lumea asta, de nimic, doar la viermele din măr să avem grijă..
Scriu aici toate nebuniile astea pentru că nu îmi pasă, cine citeşte şi simte ceva înseamnă că e unul de-al meu.Atât…