Oana Frentescu Coperta(Oana Frenţescu – „Gând tatuat în clepsidră”, 2020)

             Ne încumetăm pe căi introspective cum am deschide dimineţile mai devreme, fără decoruri preconcepute şi înainte de a bate ora exactă potrivită pentru asemenea deschideri. În acest excurs dăm frâu liber dorinţelor care în mare parte se vor regăsi pe măsură ce înaintăm în spiritul cunoaşterii şi simţirii. Ceea ce este extrem de important, se întâmplă o experienţă inedită în care, în locul meditaţiei este preferată acţiunea.
             Astfel, vedem cum sunt prefigurate tehnici de deosebire şi scoatere în evidenţă a elementelor esenţiale şi a punţilor dintre ele, are loc o rearanjare a voit-realului fără a fi real, dezideratul devine palpabil când era pe cale să se sufoce sau să se năruie, să se spargă.
             Se mângâie şi se sărută memoria pe tâmple, se pune la loc prielnic între imaginar şi posibil, între amăgire şi speranţă, se altoieşte/catalizează cu un suflu de poveste, o aripă sau o pană din minunăţia minţii va poposi asupra ei binefăcător. Acolo unde este memoria rănită, se vindecă astfel, acolo unde se zvonea ceva vreme de război, se face pace.


             Este croită şi însufleţită astfel alegoria gândului bun de a deschide priveliştile spre a fi limpede şi limpezi privite. Ceea ce este extrem de important, dacă erau părţi de memorii tulburi ori stângace, de aceea stând ferite, ascunse, acum se pot arăta lumii frumos aranjate ca pentru o binemeritată întinerire.
             Spaţiul de desfăşurare al Oanei Frenţescu este unul holografic, venit dintr-o neştiută rezervă de spaţii menite să spargă mitul suficienţei. Este servit un meniu special, exotic, din care teama şi prejudecăţile s-au evaporat, au fost eliminate de la primele gesturi. Are loc poezia organică, multidimensională, invazivă. Cu „Gând tatuat în clepsidră” se mai decojesc o seamă de nespuneri încât să sară sâmburele din ele prevestind învieţuiri zglobii.
             Acalmia dinaintea faptelor este zugrăvită în fel şi chip, cu grijă şi îngrijorare pentru posibilele forme care să îmbrace substanţa. Se prefigurează un concurs simbolistic: „și mai departe de dincolo/ printre fisurile rămase libere/ amețesc luna logodind-o cu cerul meu/ alteori iau din anotimp drumul stivuit cu memorii/  și caut copacii cu simfonii pe crengi/ și las  nimicul în urmă/ storcând staticul  cuvintelor ce dor/ pe foaia albă goală//nu mă pot vindeca de golul etern/ de aerul verde ca o prezență/ adăugat respirației/ realul vocii întrupat în cuvinte desfăcute-n  comete/ urcând spre cer/ de tine de toamna și iarna ce vine/ scriu pe criza de timp în haina mea veche/ despre vidul dintre silabe/ și acel ceva înfrunzit  în strigăt de moarte” (Și mai departe).
               Observ cum poeta se află într-o perioadă a decantărilor necesare, unele explicite, altele subliminale: „eu nu puteam să mai fiu acolo/ între cuvintele trimise-n furtuna gândului/ pe treptele acelea ce coborau în suflet/ sorbind lumina aceleiași emoții// m-am întors între imperfecțiunile frunzei/ între pereții singuratici/ și atomii răzvrătiți pe drumul/ spre noapte și plin de păcate/ scriind ca în cea din urmă dimineață/ de la un capăt la altul al mesei/ pe-un loc plin deașchii/ fără timp și spațiu într-o beție eternă de cuvinte” (Nu puteam).
               Posibilele incomodităţi de la prima facere a lumii sunt date la o parte, stângăciile existenţiale sunt excluse, se găsesc suficiente resurse pentru o exteriorizare pe placul simţurilor ahtiate după cote înalte, depăşind cu mult tensiunea şi pulsul obişnuite: „Și pentru că știu/ plutirea deasupra prăpastiei acoperită cu flori,/ treapta de ceară între cer și pământ,/ numai pe tine te vreau/ dintr-un amalgam de destine/ trecând prin sfârșeala de toamnă/ descompusă-n caldarâmuri fierbinți,/ rosături bătrâne de timp/ și goluri ieșite în tropot la lumină.// Destule cuvinte băgate-n himere/ tot cad și cad vălurind amurgul/ până ce somnul decantează visul/ uneori în ținută de gală.// Și pentru că știu/ că timpul desfrunzește/  azi voi aștepta ziua rătăcită din urmă,/ pentru ca într-o altă zi să nu se întâmple nimic.” (Pentru că).
               Semnătura şi amprenta Oanei Frenţescu pe clepsidră îngăduie recuperarea timpului interior, dintr-o împrăştiere haotică acesta fiind adus în starea de graţie în care să spună ceea ce este de spus, tare şi cu viaţă în el, nefiind timp trecut, prezent şi viitor, ci doar timp pentru trăit.
               Acest fel de poezie poate avea valoare recuperatorie şi terapeutică, deţine proprietăţi pe care atunci când le veţi cunoaşte le veţi aprecia cum se cuvine. Ajunsă la un nou stadiu evolutiv,  poeta merită încredere alături de poezia sa, suficientă unui hotărât şi convingător mers mai departe.