anotimpuri jertfite
am pregătit un rug de frunze
şi-am încordat săgeata-n arc...
din tolba cu-amintiri confuze
porni, c-un şuier înfundat,
cutreierînd păduri rupestre
pînă la cel din urmă dat...
ocol plătit tribut tristeţii
al unei veri ce-a ars mirări
din rădăcina cărora ţîşni-va
un anotimp de aşteptări...
o candelă, în prag de iarnă
cu sărbători şi ursitori
aduse din alte tărîmuri
captive între-aceste zări...
şi sunetele-acelea pure
din portativele cereşti
au fost trimise să vestească
o naştere... cea din poveşti...
am ştiut atuncea, deodată,
că din al zbaterii tumult
săgeata refăcuse drumul
clădit odată, de demult...
pe vremea cînd, din foaie verde
o frunză, arămind puţin,
se transforma în fulg de pace
astfel spirala nemurind...
o lege-a firii mai păstrează
pecetluit al lumii mers
să vieţuim la fel alături,
tot risipiţi în univers...
Poem octombrăratec
Din frunze ce se-nchid în amănunte
De prin păduri ce-şi stivuiesc tăcerea
O vietate dintr-un vârf de munte
Începe-n lume-a şti ce e durerea…
Departe de tumultul casei unde
Mijise ochi şi-şi începuse rostul
Domesticit nicicând n-a fost să fie
Deşi în lume rătăcea ca prostul…
Trecând peste iluzia de-o clipă
Tribut plătit încrâncenării sale
A retrăit un anotimp cu zâne
În burguri falnice, medievale…
Un soi de anamneză nelăsată
În voia sorţii de mulţimea caldă
Îi face pe-amândoi să mai revadă
Un vultur, ce-n lumină blând se scaldă…
Un negrăbit urcuş al luminării
Îşi face loc, tot mai adânc, sub pleoape
Spre peştera tăcerii şi-a durerii
Ce e, mereu, cu câte-un pas aproape…
Iar drumul, din triunghi către spirală
Îşi cere propriul drept către răbdare
E toamnă, bucuraţi-vă prieteni,
Vine o iarnă pentru toţi, cu Soare!…
Palimpsest văratic
mi-ai scrijelit pe tîmplă
un palimpsest uitat
de vremi, de oameni, neguri şi vecie
în lumea asta nimeni nu l-a dezlegat
doar ochiul tău revine şi mîngîie…
şi am să trec cu pas şoptit prin faţa
vitrinelor cu amintiri spălate
de ploaia naşterilor mele, de lipsa
naşterilor tale…
s-a desluşit din tine un izvor
şi e o apă vie ce dă veste
îmbată călător şi trecător
şi toate se reîntorc la rang de „este”…
Sanctuarul cuvintelor
zilnic
a trecut prin iad şi paradis
pe cărări cunoscute numai de el
aripa de beton a oraşelor
nu i-a strivit
pleoapele calm umbrite
iar sufletul îi era frumos:
o creangă de brad
arcuită sub povară moale de nea
spunîndu-şi cu muţenie durerea
gura i s-a întipărit
în ceara toamnei molatece
clopotele serii
încă bat pentru sufletul său
de copil cu spice în mână
de atîta iubire
pentru umili şi peisaje adormite în amurg
trupul lui s-a prefăcut
în treapta focului mare
înaintea căruia
se topeşte
fruntea de gheaţă a nopţii
fericiţi sînt aceia ce-l aud…
epoca secundei de acum
după ce simt
că ai trimis epocile peste noi
ce aş putea face ?
epopei sau cuvinte tîrzii?
şi nu te mai întrista
e doar mareea gîndului meu…
zeii cerului sticlos. iar n-a venit…
un elf cu spirit de cascadă
şi-o zână veşnic nesupusă
s-au întâlnit la o paradă
de măşti ascunse într-o husă
prăvălitori din lumi celeste
rostogoliţi într-o idee
răpuşi rămas-au pentru veşnic
apusului unei alee
stropiţi cu apa vie-a firii
întorşi din drum spre altă viaţă
topeau şi gheţuri şi frisoane
într-o ascunsă, fină ceaţă…
apoi fiindcă li se-ntâmplă
să uite răul din atunci
au luat virtutea semn de carte
descălecând din zei în prunci…
poveste de iarnă. colierul Euridicei…
când a poposit îngerul
pe marginea stâncii
l-a întrebat cu sfială
uimit de truda celui ce lăcrima
“Ce faci cu harfa aceea în braţe,
muritorule ?…”
“…izvorăsc perle negre
să-i fac iubitei mele
un colier
ca o umbră de lacrimă
pe zăpada proaspăt căzută”…
atunci, îngerul s-a înfăşurat
în aripele-i de aer
şi a plecat s-o aducă
din neguri…
toamnă căruntă. sub vremi…
îmbătrânesc
şi-mi pare rău
puteam o clipă mai rămâne
eram nevrednicul flăcău
ce sta ades la sfat cu sine…
şi ne vorbeam de munţi,
de cărţi,
de stoluri libere de-albine
îmbătrânesc
şi-mi pare rău
că nu mai pot
vorbi cu mine…