Poezie cu Izoleta                 Purtați de valurile vieții ca frunzele toamnei, supuși regulilor și restricțiilor unei lumi strâmbe, ne rămâne în ochi doar cuvântul... un alt fel de cuvânt de revoltă, de durere și lacrimi. Apărută după pandemia ce a destabilizat marea parte a oamenilor, antologia „Poezie cu Izoleta” (Colecția „Antologica” a Editurii „eCreator”, din Baia Mare), realizată de Ioan Romeo Roșiianu și Adrian Suciu, vine ca o confirmare a capacității de decizie emoțională a celor care scriu, provocați fiind să-și descopere reacția în fața unui fapt fără precedent și să creeze dincolo de limitele pe care și le impuseseră ei înșiși. Provocare venită după o carte cu extrem de multă greutate, „Scrisori către Izoleta” a neobositului călător dinspre suflet înspre suflete, Ioan Romeo Roșiianu, antologia de față tinde să depășească bariere poetice și lingvistice (creând spațiul unor neologisme și termeni tehnici), dar și reacții firești ale celor 45 de scriitori antologați într-o lucrare amplă cu o tematică bine precizată.

Provocați să scrie sub imperiul îngrozitor al unei pandemii ce a devastat o lume întreagă, în care „izoleta” e un cuvânt temut și detestat, autorii antologați au încercat să se ridice la înalțimea ștachetei impuse de cel care a avut ideea și e deschizătorul unui alt drum în plan literar și al istoriei literaturii române. Înzestrat cu mult curaj și determinare, Ioan Romeo Roșiianu scrie cu toată revolta de care este capabil (creând adevărate bijuterii literare prin Scrisorile sale), simțind lipsa acută a prietenilor și prieteniilor pe care el le-a creat de-a lungul timpului. Consemnând evenimentul istoric din „domiciliul meu forțat”, rămâne veșnicul îndrăgostit „ce știe iubi cu trupul cu sufletul și cu mintea rămasă”, rememorând amintiri trăite în „clipa repede ce ni s-a dat” (vorba lui Eminescu), dorind numai îmbrățișarea Iubitei („ca-n vagonul de dormit în care-am făcut dragoste / c-o patimă surdă / ne-am temut nu să nu ne audă controlorul atunci / ci să nu se oprească lumea în drum / să învețe de la noi o iubire de-o clipă.”) și sperând din suflet la viața iubirii și iubirea vieții. Revolta este colectivă, geamătul surd se face auzit dintr-o „Carantină” (fără număr, parcă) în care nostalgia și durerea scot în evidență preaplinul iubirii: „Avem dreptul, azi, la nostalgie, / Avem dreptul să visăm frumos, / Să vii tu, ca într-o elegie, / Să mă lași să gust din fructul tău zemos // Avem dreptul să nu dăm răspuns / Invitației la morțile discrete // Avem dreptul să fugim, iubito, / În lumina vie pe care-am tăinuit-o” (Florin Dochia). Aflați în „Lecția de singurătate” în care „colții singurătății mușcă din mine / carnea vie sângerează / mort e sufletul / pe telefon păienjenii țes uitări / nu au timp de vorbe” (Marinela Belu-Capșa), izolați forțat și obligați să-și omoare sufletul: „eu nu am mai deschis ușa de zile întregi / am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna / și mi-am lipit pe frunte o carte / care să mă împiedice să cad” (Nicoleta Crăete), devenind „suflete în carantină” (Mariana Daia), fost „Suflet derbedeu”: „Sufletului meu floare amară, / floare de știre de pribegie / încă îl plânge în noapte un saxofon / și-un dor./ Și-un vis de promenadă!” (Alexandru Nelu Huidici), autorii au măiestrit cuvântul, făcându-l părtaș durerii. Moartea sufletului vine la pachet cu deznădejdea și neputința: „Ne regăsim pironiți, / într-o livadă de / cireși înfloriți... / Caut lumina cuvântului, / numai că bestialele / flori de cireș / mi-au străpuns simțurile.// Mă iertați de neputință, / voi alege să tac aici...” (Ion Toma Ionescu), dar flacăra speranței continuă să ardă: „Speranța, sărmana, / Roade ca un vierme știrb / În poarta dimineții următoare...” (Dan Șalapa). Sufletul are capacitate de renaștere și trăire, deși e încercat amarnic: „Doamne, trimite Tu îngerul Tău să ne dea cheia! / Și dacă are multe de lucrat îngerul Tău / și-i e peste poate să ajungă la masa noastră, / trimite Tu unul de-al Tău să ne dea cheia! / / De la ușa spitalului în care sufletul / se curăță singur, cu pleoapele lui...” (Adrian Suciu). Toți autorii cuprinși în această antologie au vibrat la unison în revoltă, disperare și credința în bine, deși perioada pe care o traversau nu era una deloc propice poeziei și sufletului („Prietenește vă întreb de mai e loc de poezie, / Când sufletul ne este năpădit de pandemie?” – Adriana Tomoni), culminând într-un tot unitar înzestrat cu Lumină („Deschide-te larg, suflete, / azi, mai ales azi, / pentru ca și soarele să absoarbă / din infinitatea Luminii tale!” – Marioara Vișan). Sufletele izbăvite și pătrunse de bine și încredere și-au unit forțele și s-a ivit dintre norii pandemiei antologia de față, ca o rugăciune colectivă îndreptată către Creator, iar El a ascultat ruga și continuă să ne iubească în aceeași lumină a Cuvântului, a prieteniei, dincolo de orice pandemie și răutăți. Să fiți iubiți mereu de și în Lumină!