nicolae dabija 280Ultimul țăran murea. El intra în istorie. Dar istoria dispăruse. Ea devenise timp trăit și timp netrăit. În vremea ce urma să vină nu se mai găsise loc și pentru dânsul. Pentru cel care a contribuit milenii la rând la continuitatea, dar și la scrierea ei, cu plugul și coasa, cu piatra de moară și cu vocabula.
Viața va continua de acum înainte fără de el.  Oamenii îl vor uita, și doar bulgărele de țărână stropit cu sudoarea și sângele lui îl va ține minte.
Cartea lui Dinu Săraru „Ultimul țăran din Slătioara” e mai degrabă un recviem decât un omagiu adus țăranului român, cel pe ale cărui umeri, cum afirmaseră cronicarii și aezii, s-a ținut țara, personajul legat cu mii de fire nevăzute de pământ și cer, de realitate și legendă.


„Mâine, poimâine o să te plimbi prin Slătioara singur, ca și când dumneata ai fi rămas ultimul țăran”, îi șoptește CINEVA autorului (Săraru scrie acest pronume nehotărât cu toate literele majuscule, de parcă constatarea ar fi făcut-o nu atât o persoană care nu trebuie și nu vrea să fie numită, ci chiar Cel de Sus), frază pe care o trece, cu durere și gravitate, prin toată ființa sa  de-a lungul mai multor nuvele – ca și cum ar fi ultimul locuitor al planetei.
Eroii lui Săraru nu se grăbesc să trăiască, nu se grăbesc să moară.  Autorul nu e un fotograf care reține o ipostază, un gest, o tăcere, el memorează momente care pot reconstitui eternități, destine, sensuri ale existenței.
Personajele sunt urmărite de prozator cu încetinitorul, ca într-un film care să-l ajute pe spectator să vadă detaliile, unele aparent lipsite de importanță sau de pe plan secundar, ce creează fundalul pe care să se desfășoare existența însăși.
Țărani de meserie, oameni de vocație, visători de profesie – îndeletniciri care mor pe rând, afirmă autorul, „din lipsă de cerere”.
Țăranii lui Săraru se sting cu o resemnare, nu lipsită de o anumită solemnitate, doar când ostenesc: de timp, de boli,  de urât. Rățoi, în vârstă de aproape o sută de ani, care și-a trăit veacul între Măgura Slătiorului și munții Căpățânii (pe glob mai există un munte al Căpățânii, acolo unde a fost răstignit Mântuitorul) îi povestește consăteanului său despre un om de la coarnele plugului: „Nu se grăbea cine știe ce, dar mi se pare că i se cam urâse de viață. Dacă nici el nu mai știa de când e pe lume. Și ostenise.”
O altă eroină, din nuvela „Singurul vis”, Gena lui Năiță Lucean, după moartea soțului stă de vorbă cu durerile ei: „Vine o vreme când te ajung din urmă toate durerile de care n-ai avut timp și te trezești vorbind cu ele: nu se liniștește una, că vine alta  și câteodată vin și câte două, trei la un loc, și tu stai și te lupți cu ele…”. „Pe Năuță îl mai visezi? Când l-ai văzut ultima dată?” o întreabă autorul cu convingerea că va începe povestirea despre ea să se închege. Și ea, țăranca din Slătioara îi mărturisește cu o frază cât un roman: „Păi, numai pe el îl visez. Alte vise nu mai visez”.
Istoria a înlocuit mitul.
Țăranul care a asistat cu Atotțiitorul la crearea lumii, devine la începutul acestui secol mai degrabă un supraviețuitor.
Cataclismele prin care trece sunt interioare. Ele nu se văd. Decât de la scriitor. Dinu Săraru le anunță, cu delicatețe și reținere.
La fel procedează și eroii lui, care pleacă la cele veșnice în vârful degetelor, străduindu-se s-o facă cât mai discret, împăcați cu destinul și cu faptul că viața a rămas în urmă „și nu te mai ții de ea nici cu amintirile”.
Personajele din cărțile lui Dinu Săraru nu sunt fictive. Ele ca și cele din alte cărți, sunt, în majoritatea lor, oameni concreți din Slătioara. Le poți cunoaște, încercau să mă convingă acum jumătate de an consătenii prozatorului, poți vorbi cu dânsele sau cu cineva din urmașii acestora, poți să le îndemni să-ți povestească despre cartea pe care dânsele e posibil nici să n-o fi citit, dar care cunosc totul despre ea.
În opera prozatorului – și Slătioara însăși devine personaj. Care respiră, iubește, urăște, e plină de nostalgii, ca unui om i se pune și ei „câteodată un dor în piept, ca o arsură”, își deplânge morții, se bucură „ca mironosița, când ridică genele, iese soarele” etc.
Eroii lui Săraru, sunt, de regulă, oameni bătrâni, de-o statura cu cea a interlocutorului și de-o seamă cu istoria, dar care nu și-au pierdut inocența sau reverberația trăirilor retrase în amintiri.
Autorul nu-și elaborează personajele, mai degrabă lasă impresia că el ar fi rodul imaginației acestora, misiunea lui fiind dar aceea de-a nota impresii, de a fixa situții, de a conspecta replici.
Scriitorul nu-și contrazice țăranii din carte, mai degrabă aceștia îl contrazic, îi corectează opiniile, îi redactează spunerile, devenind într-un fel coautori ai narațiunilor, cu partea lor de existență, în măsura în care participă la acțiune și fac ceea ce găsesc ei de cuviință și nu ceea ce crede autorul că ar trebui să facă.
Mai ales acolo unde „ce vedea el nu vedeam noi”, personajul mitic Dumitru, cel căutat de fluturi: „Fluturele acesta mi se pare că pe mine mă caută”, trecând lemnul pragului prin ușa deschisă ca să iasă din narațiune și să pătrundă într-o altă lume, cea a împăcării cu lumea și cu cerul („Un fluture alb cu sânge pe aripi”).
Cartea nu e atât despre ultimul țăran din Slătioara, cât despre ultimii țărani – așa cum îi cunoaște istoria – din România. După ei vor veni un alt fel de fii ai pământului. Legătura dintre unii și alții va fi ruptă, dar nu întreruptă. Or, pământul va avea și-n continuare nevoie de ființe care să-l iubească, readaptându-i pe oamenii din acest secol, la capriciile și dragostea lui.
Dinu Săraru e unul dintre autorii care s-a debarasat de niște complexe ale literaturii române, el iese din provincialismul cvasi-general prin tratarea ozonată a unor teme dintotdeauna ale acesteia.
Sunt convins, că dacă Liviu Rebreanu sau Constantin Stere ar fi trăit în acest început de secol, ar fi scris despre țărani și pământ într-o manieră apropiată de cea a scriitorului despre care vorbim.
Magician al cuvintelor, gimnast al imaginației, creator de proză obiectivă, cu text și subtext, cu mesaj direct și cu o simplitate a scrisului, menit să redea complexitatea parabolei, și în care coardele stilistice să vibreze ca instrumentele într-o mare orchestră – acesta e Dinu Săraru în volumul său cel mai recent.
Culegerea „Ultimul țăran din Slătioara” relevă forța de prozator a lui Dinu Săraru.
Nuvelele sale sunt echivalente unor romane cu număr redus de file.
Într-o lucrare compactă de 7 sau 10 pagini, în care aparent nu se întâmplă nimic, se întâmplă viața însăși.
Prin asta Dinu Săraru, cel mai important prozator român în viață, rămâne autentic.
Citiți-l pe Săraru!